„Scrisul”: Un drum spre Nicăieri!

Scrisul, precum lectura, muzica, desenul și alte activități conexe, ar trebui să aducă bucurie celui ce îl alege.

Ar trebui să permită descătușarea de sentimente refulate și ascunse cu grijă și încăpățânare în cele mai tainice unghere ale sufletului.

Ar trebui să fie magie creată de cuvinte ce apar din haosul creației pentru a se transforma în idei, în povești, pentru a transmite zeci și sute de mesaje dincolo de rânduri.

Dar ce se întâmplă atunci când apare un blocaj, iar TU, cel care mai înainte lăsai cuvintele să zboare în jurul tău, ai devenit acum sterp?! Sterp și mut ca și când nu ai mai avea nimic de spus!

Poveștile se înfiripă acum doar în mintea ta, dar mâna ta este prea obosită pentru a le da formă!

Ceva s-a întâmplat cu tine, ceva a rupt firul ce te conecta la o lume fantastică, la o dimensiune în care puteai evada fără să-ți mai pese de cei din jur!

Acolo, TU erai Creator! Acolo poveștile-și urmau firul și-și aveau finalul așa cum îl visai TU, cel care-ți permiteai să dai frâu liber imaginației.

Sentimentele tale rupeau zăgazurile și năvăleau precum cascadele pe foile de hârtie, iar tu le priveai și le transformai doar printr-o singură mișcare în cuvinte.

Alegeai cu grijă literele și formai cuvinte, te jucai cu ele și le învățai să danseze, să zâmbească sau să plângă, să rezoneze…

Și totuși… acum, doar privești foaia de hârtie, sufletul ți-e mut, iar mâna amorțită!

Ai vrea să scrii, simți că undeva acolo în TINE sunt ele, cuvintele ce așteaptă să fie chemate, dar nu mai ai voce să le poți striga!

Se zbat în tine, în colivia pe care le-ai construit-o în momentele în care ai realizat că totul este doar o pierdere de timp și ele nu-ți mai aduc împlinirea de altădată!

Îți rememorezi textele, le știi pe fiecare în parte, dar ele îți amintesc doar de chinul Creației, de ore pierdute în care le citeai și reciteai până la epuizare.

Atunci erai Mândru, nu-ți venea a crede că TU, un simplu OM, ai putut da naștere la așa ceva.

Acum, însă privindu-le cu ochii minții și cu o rațiune ucigătoare, realizezi că nu sunt nimic, doar vorbe goale și jocuri de cuvinte ca într-un rebus.

Și atunci, te retragi și mai mult în tine!

Ca un animal rănit fugi și te ascunzi, dorind doar să-ți lingi rănile.

Ca un om dezamăgit, te retragi în necunoscutul ce te-a zămislit, să-ți plângi de milă, să te judeci pentru naivitatea viselor tale!

O lume utopică pe care ai crezut că ai descoperit-o, dar la final s-a dovedit a fi doar o falsă imagine a lumii reale!

Lumea reală ce te-a ademenit prima dată, pervers, în mrejele sale cu cântec de sirene!

Și TU, naiv și neștiutor ai urmat acea cale lină asupra căruia un soare plăcut ți-a luminat chipul. Și ai înaintat, ai tot înaintat… până ai ajuns să o vezi cum se descoperă precum o depravată din cel mai ieftin bordel!

Însă era mult prea târziu! Ai fost prins acolo, în vintrea ei și nu ai mai avut scăpare!

Te-ai zbătut, ai scris texte pentru că ți s-a promis Libertatea, Independența, un nou drum… și ai vrut să crezi și ai scris. Ai Scris zi și noapte fără oprire, despre orice, oricât! Ai citit, ai încercat să înveți, ai încercat să descoperi… pentru ca, la final, textele tale să-ți se asemene: chinuite, obosite, forțate!

Le privești acum, mormane de cuvinte aruncate pe foaie ce seamănă cu leșurile din cel mai crunt război și acum, în acest moment, realizezi că nu are rost!

Ai vrea să urli, să plângi, să dai timpul înapoi… dar e prea târziu, mult prea târziu!

Vei râmâne pentru veșnicie prizonierul acestei depravate ce se numește Lume, ce se numește Viață pentru că de aici înainte TU ți-ai pierdut puterea și dorința de a scrie! Scânteia ce făcuse să se aprindă acel foc, a fost stinsă de Banalitate, de așteptări neîmplinite, de urâțimea ce a înconjurat-o!

Cu mâna amorțită în aer, cu degetele strânse pe stilou și-o foaie ce așteaptă să o îmbraci, ce așteaptă să-i dai un sens, decizi să renunți!

Privirea-ți este tristă și cu toate acestea, alegi să te ridici și să pleci, întorcând spatele unei pasiuni și a unei plăceri de care ai vrut să te bucuri în toată această existență.

Cadența pașilor tăi se aude în întuneric, încercând să acopere rugămințile poveștilor nespuse, sentimentelor rămase în închisoarea inimii și a cuvintelor captive în tine!