Vol. 1: Șotron pe zăpadă – Let it snow (prima parte) – impresii

Într-un final a ajuns și la mine antologia Editurii Siono, compusă din două volume:

• Cuprins

  Toggle

  primul volum – „Șotron pe zăpadă – Let it snow „

• cel de-al doilea volum – „Litere pe fulgi de nea – Break the ice”

Pe aceasta cale, doresc să mulțumesc, din nou, colectivului Siono și lui Răzvan, care mi-a acordat tot ajutorul pentru a intra în posesia cărților!

Cred că mai repede ar fi ajuns din Laponia, direct de la Moș Crăciun, dar de la serviciile Poștei Române mă pot aștepta la orice, dar nu acest subiect doresc să îl abordez acum!

Totul e bine când se termină cu bine, nu? 🙂

Așadar, după zece minute de la sosirea curierului, m-am și apucat să citesc primul volum – Șotron pe zăpadă – Let it snow „– unde se regăsește și povestea mea la pagina 155 – „Ascensiunea Scorpionului pe alb de decembrie”.

Însă, despre aceasta am decis să scriu un articol separat, când voi simți că este momentul potrivit.

După ce am parcurs cam un sfert dintre povești, 12 din 31, aș vrea să vi le prezint pe cele pe care mi-au atins cele mai sensibile corzi ale sufletului.

Povești în care am regăsit bucățele din mine și/sau din trecutul meu. Încadrate în peisaje și situații de viață diferită, m-au făcut însă să vibrez și să mă întorc în timpuri apuse, din care au rămas doar frânturi… frânturi aromate cu iubire și cu o copilărie ce a trecut mult prea repede.

Este un top aleatoriu, fiecare dintre narațiunile alese fiind în sintonie cu credințele și amintirile mele. Dar tot volumul merită citit. Autorii și-au pus sufletul în aceste rânduri, s-au „dezgolit” pentru a ni le dărui nouă, cititorilor.

Povești diverse, pentru toți, indiferent de vârstă, mediu sau țară!

Despre aceste sentimente închise în sertare uitate ale sufletului, vorbește și autoarea Ami Ancelin, în povestea „Andru și căsuța din globul de cristal”.

Indiferent că plasarea poveștii se află în cruntul prezent al copiilor ce sunt nevoiți să crească departe de părinții care muncesc peste granițe, Ami a reușit să dea timpul înapoi pentru mine.

Ochii îmi fugeau peste rânduri, dar inima mea se afla în casa bunicilor.

Pentru câteva momente m-am simțit din nou învăluită în acel miros atât de drag de sobă aprinsă, care răspândea o căldură binecuvântată în încăperi. L-am revăzut pe bunicul cu brațele pline de lemne, pe bunica și mama ce pregăteau zile întregi cele mai bune bucate. Papilele mele gustative au resimțit din nou gustul prăjiturii Albă ca Zăpada, dulce și mirosind a lămâie. Am revăzut vechile noastre tradiții de familie ce acum își au locul doar în fotografii, pe tata. Pe noi ocupate să punem la punct ultimele detalii pentru spectacolul susținut anual în seara de Ajun în fața familiei.

Am revăzut ulițele satului în care mi-am petrecut primii ani din viață, acoperite cu zăpadă pufoasă. Pe mine și pe sora mea plecate la colindat cu trăistuțe făcute de bunica special. Ne întorceam cu ele pline precum sacul Moșului, iar mirosul de nuci, portocale, turte sau cozonaci răzbăteau în aerul rece al finalului de decembrie.

Pentru această întoarcere într-un timp pe care nu-l voi uita niciodată, îți mulțumesc Ami, chiar dacă povestea ta vorbește despre o realitate mult mai crudă și dificil de schimbat, dar las cititorii să descopere rândurile tale scrise cu atâta emoție!

Cea de-a doua poveste care mi-a adus zâmbetul pe buze de această dată, este cea a Mariei Andreescu – „Cadoul zăpezii”.

Este scrisă cursiv, copilărește, amintind și Maria despre copilărie. Dar ceea ce mi-a atras atenția și m-a determinat s-o aleg printre favorite a fost unul dintre personaje. Un ghem de blană, asemănător nu doar cu Garfield, dar și cu iubitul meu pisoiaș, Arancino.

Narațiunea Mariei poate fi citită copilașilor în jurul pomului de Crăciun, dându-le speranță, oferindu-le bucurie și lăsându-le imaginația să plăsmuiască vise ce numai copiii pot crea!

Urmează o a treia poveste aleasă, cea a lui Mihai Bălăceanu – „Iarna care mi s-a dat”.

Este o poveste atipică de iarnă, în care sunt scoase la suprafață toate frământările omenești. Un amestec de filozofie, ironie, sarcasm, ridică cititorului semne de întrebare cu privire la ceea ce ne înconjoară, la sentimente, la viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi și la modul cum decidem să alegem un lucru sau un altul.

Adâncimea gândurilor personajului te scufundă într-o realitate rece ca zăpadă!

„O portocală de Crăciun” scrisă de către Aurelia Chircu mă duce cu gândul la deșertăciunea umană.

Am ajuns în stadiul în care ne este frică și de propria umbră, ne-am auto-marginalizat, trăim în lumi iluzorii, construindu-ne castele de nea ce vor fi dărâmate la primul viscol.

Mergem pe stradă cu ochii plecați în telefoane, cu căștile în urechi, cu gândurile și visele noastre. Rar se mai întâmplă să facem un gest frumos și uneori din teamă sau din dorința de a scăpa de cineva.

Suntem bombardați cu știri tot mai negre, mai pesimiste și fataliste ce ne activează vechile sisteme de apărare, dar ne determină să punem mereu și răul în față.

Nu afirm că ar trebui să fim naivi, pentru că, într-adevăr societatea actuală și-a deformat foarte mult valorile, dar tocmai acest lucru a surprins, cu eleganță și empatie Aurelia Chircu.

Am uitat de foarte mult timp una dintre învățăturile principale ale Bibliei: un om nevoiaș ce îți apare în cale poate fi oricând Iisus sau poate unul dintre îngeri, coborât să ne pună la încercare sau să ne împiedice de la anumite acțiuni necugetate!

Întrebarea care rămâne în aer după citirea acestei povestiri: oamenii mai pot fi salvați sau mai bine zis, își mai doresc cu adevărat să fie salvați?

De la povești cu îngeri, am fost iar întoarsă spre copilărie, dar copilăria din timpurile părinților mei.

„Povești la gura sobei” scrisă de Victor Cobzac seamănă cu poveștile lui Ion Creangă.

Pe atunci lumea era simplă și exact cum spune și autorul „veșnicia s-a născut la țară”!

Spre sfârșitul acesteia putem găsi comparația cu ceea ce este copilăria astăzi, cum tehnologia acaparează pe cei mici, cum firescul și valorile de altă dată au dispărut odată cu prima mare ninsoare!

O poveste ce merită citită atât de părinții noștri, dar și de noi poate așa ne mai spălăm sufletele în omătul rece al vremurilor de mult apuse!

„Copilăria mea e ca o foaie de hârtie pe care încă am scrie, cerneala este colorată… în trei culori nemuritoare: în roșu, galben și albastru, copilăria mea-i un astru care se stinge-ncetișor, copilăria mea-i un dor la care ușile-s deschise (…)”

Ajunsă cu cititul la pagina 71, realizez că registrul se schimbă radical.

Lăsăm în spate poveștile cu iernile copilăriei de altă dată și pătrundem pe un tărâm populat de hangițe și pirați, unde spaniolii se amestecă cu francezii, dar tradițiile Sfântului Crăciun sunt respectate până în cele mai mici detalii.

Sunt pagini ce te captivează, mai ales dacă ești iubitor de aventuri și de povestiri în stil franțuzesc.

Vă las să descoperiți „Crăciunul la Butoiul Fermecat” al autoarei Marina Costa.

În „Interviu cu iarna” al Issabelei Cotelin, descoperim o descriere total diferită al acestui anotimp.

Inițial, iarna ne este prezentată precum un copil răsfățat, care se mai oprește din când în cînd din pozne. Totuși, chiar văzută și în acest fel, lasă în sufletul autoarei o dulce melancolie și regret:

„La urma urmei, noroiul Iernii nu vine din cer. El vine doar din pasul omului prea grăbit să calce peste orice alb. (…)”.

Issabela are dreptate. Noi suntem cei ce întinăm tot ceea ce este pur și frumos. Natura ne dăruiește feerie, iar noi o călcăm în picioare precum niște animale mânate să intre în țarcul vieții.

*

Nu știu de ce, dar iarna aceasta sunt melancolică, nostalgică!

Am trecut peste poveștile de iubire, nu simt că vibrează în mine, ci doar dorul. Un dor greu de definit, un dor de ceea ce a fost, de ceea ce timpul nu mai poate aduce înapoi. Poate și aceasta este motivul pentru care m-am oprit asupra povestirilor ce evocă amintiri din alte vremuri.

Senzația este și mai acută după lecturarea „Iernile noastre aveau miros” a Otiliei Dima.

Atmosfera de altădată, personajul principal, înconjurat de mister, cu o viață pe care tânăra Maria ar fi vrut s-o cunoască… Și… mai ales, înțelepciunea acelei femei trecute prin viață. Voi reda câteva citate pe care sper să nu le uit și să le aplic la momentul potrivit:

„Nu te uita. Pe cei care doar se uită, îi uită și norocul.”

” – Fată, viața e destul de amară, ca să refuzi vreodată ceva dulce.” iar bătrâna chiar nu se înșela.

„- Ce-o să te faci când o să fii mare, fată?

– Nu știu sigur.

-Vezi să afli la timp, să nu decidă alții pentru tine. Dacă nu știi ce vrei, primești resturi!”

Cuvinte pline de înțelepciune ne oferă Otilia prin această frumoasă și intensă poveste!

Aici, după câteva ore de citit și de scris, m-am oprit!

Îmi voi continua împărtășirea impresiilor în curând!

Între timp, puteți comanda cele două volume, în locațiile menționate în poza de mai jos:

Surse foto:

• poze preluate din primul volum – „Șotron pe zăpadă – Let it snow”
• Ultima poză preluată de pe site-ul editurii Siono