– Dacă aș încerca să vorbesc despre viața mea, nimeni nu mi-ar da atenție, în schimb, viața ei uimește lumea, chiar dacă ea se află acum pe catafalc! gândi Mendrina, în timp ce-și rotea ochii prin biserica plină. În centrul catedralei, trona, într-adevăr, un catafalc uriaș pe a cărei suprafață se afla așezat un sicriu bogat împodobit cu flori. Capacul acestuia nu era încă pus, astfel încât, toți cei prezenți aveau posibilitatea de a-și prezenta un ultim omagiu. Și Mendrina se afla printre ei, cu un buchet însângerat de garoafe, ofilite de la căldura lumânărilor și a lipsei aerului din acel spațiu. Privind-o, părea o carte ferecată de zeci de lacăte, văzul fiindu-i gol și pierdut! Trupul construit nefiresc o scotea în evidență, fiind doar ținta glumelor batjocoritoare, iar, ca întotdeauna, rămânea aceeași ființă neînsemnată! Cu toate acestea, simțurile ei alergau neobosite de la o persoană la alta, precum un câine ce miroase orice întâlnește în cale până găsește ceea ce caută! Iar Mendrina își găsi, în sfârșit, obiectivul! Își aținti insistent irișii de culoarea cărbunelui pe pleoapele albe ale femeii moarte ca și cum ar fi încercat s-o forțeze să le mai deschidă o dată! Un contrast de non-culori ce pictau într-un fel deosebit imaginea de ansamblu. – Amanda*, spune-mi povestea ta! îi porunci Mendrina în gând. Când gândul fetei fu emis în eter, chipul alb ca neaua al Amandei făcu o grimasă ironică, ca răspuns al poruncii primite! Nu s-a scris în ziarele locale despre această întâmplare! Se pare că erau mult prea atrași de a descoperi picanterii din viața celei plecate, decât să-i analizeze corpul din sicriu. Sau poate era doar o fantezie a Mendrinei! Nimeni n-ar fi putut să spună! Rândul înainta cu dificultate, lumea se împingea, discuta, iar cuvintele lor zburau până-n înaltul sfintei cupole, direct în brațele sfinților și al îngerilor! – A fost o curvă! șoptea un grup de femei. Nimeni nu știe din ce trăia cu adevărat, cert este că mereu casa-i era plină de bărbați de toate vârstele. – Și cu toate acestea, sunteți prezente la căpătâiul ei! remarcă o fetiță roșcată și pistruiată, ce se fâțâia plictisită de pe un picior pe un altul. Femeile, ce se doreau doamne, au tăcut ca la comandă, dar fiecare își continua gândul în intimitatea minții perverse și răutăcioase. – Era o adevărată frumusețe! Un corp ce nu-l poți uita vreodată! Unduirea lui era precum valurile mării atinse de briză! Nu mergea, plutea pe spuma valurilor sau poate era purtată de ființele marine ale mărilor! Ochii ei de peruzea te ademeneau precum sirenele pe Ulise, iar buzele bogate… Oh ce buze! Se închideau cu delicatețe deasupra rădăcinii nasului într-un arc perfect, așteptând doar să guste ambrozia zeilor! aminteau bărbații de pe acolo. – Curvă sau nu, eu tot vreau să aflu misterul acesteia! conchise Mendrina la auzul șoaptelor. Aruncă buchetul deja mort ca și Amanda, o pată sângerie pe un scaun gol. O mai privi o dată, scurt, ca pe un jurământ ce i-l făcu și fugi fără a mai privi în urmă. Alergă pe străzile pustii și șerpuitoare ale cartierului până la casa celei adorate și terfelite în același timp. A scos cu mâinile tremurânde din sân o cheie aurie. Și aceasta era la fel de ciudată ca și stăpâna ei. Mare, grea, cu o lucrătură antică, bogată și nemaivăzută. Cheia intră cu ușurință în broasca ușii de stejar, învârtindu-se cu bucurie deoarece se afla din nou acasă. Mendrina a împins ușa încetișor, făcând loc luminii de afară să pătrundă în ceea ce părea o capelă părăsită de mii de ani. A remarcat pereții ce erau acoperiți de un tapet învechit, pe alocuri chiar dezlipit, ce miroseau a igrasie și mucegai. Trecuseră ani de când nu mai intrase aici. Pașii fetei au înaintat cu prudență pe parchetul de lemn ce se tânguia la fiecare atingere. Un plâns prelung după cea plecată pentru totdeauna. A închis cu grijă ușa grea, rămânând în întunericul acelei locuințe stranii. Așteptă ca privirea să se obișnuiască cu întunericul, până când aceasta se transformă, la propriu, într-una de felină. Atunci a pornit în căutarea acelui ceva ce-l simțea în suflet, dar căruia nu-i cunoștea forma, mărimea, greutatea sau numele. Dar peste tot a găsit doar o sărăcie lucie. Nimic din strălucirea de altădată nu mai era prezent! Părea că suflarea vieții plecase de acolo odată cu Amanda! Mobila decolorată, scaunele pe care nu s-ar fi riscat să se așeze, fotoliile îmbâcsite de praf și pânze de păianjen o analizau pe Mendrina, întrebând-o parcă cum de și-a permis să intre acolo. Dar tânăra nu avea nici cel mai mic gând să dea înapoi. Pe vremea când era doar o copilă, poate chiar mai urâtă ca în prezent, Amanda a știut să se apropie de ea. Cu mult timp în urmă, cea demnă de iubire, o invită în viața ei și o introduse într-o lume magică, în care binele triumfa mereu, dar răul pătrundea de fiecare dată pentru a menține balanța Universului. Era un echilibru milenar pe care acea femeie frumoasă nu doar că îl menținea, dar îl și venera prin tot ceea ce făcea. Nu a înțeles niciodată tâlcul acelor mituri ce i-au umplut copilăria și au determinat-o să viseze… până când… s-a lovit cu putere de zidul vieții. Cruntă a fost acea senzație, dureroasă până-n măduva oaselor, făcându-i inima și trupul să-i sângereze. Și toate acestea s-au întâmplat atunci când Amanda a decis s-o arate lumii. Să-și arate creatura pe care o educase cu grijă, atenție și eleganță, chiar de nu-i aparținea în totalitate. Mendrina își aminti toate acele momente, iar un tremurat puternic îi scutură corpul. Senzația aceea de scârbă amestecată cu o ură de nedescris o simțea din nou cum îi inundă judecata. Messalina*, “regina femeilor ușoare”, așa cum o numeau în secret femeile geloase, ieșea mândră pe stradă cu ea, Mendrina, ce arăta precum Mary Ann Bevan*, dar într-o altă dimensiune și pe un alt teritoriu. Ea, Mendrina, nu era decât întruchiparea bietului zeu Hefaistos*