Prin bunăvoința Theodora-Raluca Paun și a agenții din diaspora germană, Așii români, o altă creație literară mi-a fost publicată. Aceasta poate fi găsită pe site-ul: http://asiiromani.eu/2022/04/14/blestemul-lunii-albastre/ Iar pentru cine dorește să “răsfoiască” și al meu blog, vă aștept cu drag pe site-ul: https://www.atlantidei.eu Mai jos un fragment din poveste: “- Mai ești încă aici? întrebă el în șoaptă. – Mai ești încă aici, aici? se auzi glasul lui în ecoul nopții de octombrie. – Măcar mă auzi? Mă poți vedea? continuă el, plin de speranță. – Măcar mă auzi, auzi? Mă poți vedea, vedea? îi preluă din nou ecoul întrebările. Băiatul era înnebunit de disperare. Trupul ei îi dispăruse din brațe, locul acestuia fiind luat de o boare răcoroasă de toamnă. Pletele ei lungi și cârlionțate nu-i mai acopereau pieptul, dar mirosul lor ramase în aer prelungind parcă agonia dispariției ei. Cosma căzu în genunchi, privind lung la rotunjimea lunii și-n ochi lacrimile își săpară izvorul. Curgeau din albastrul irișilor, coborând odată cu ele toată durerea și dorul de ea. Ea, cea care-l iubise diferit, încurcat, ciudat. Și-n același timp pasional, ridicându-l pe un piedestal de unde nu credea vreodată că va fi dărâmat sau înlocuit. Răcoarea nopții îl făcu să tresară din visare. Trebuia să facă ceva, să o caute, dar unde? Să ceară ajutor, dar cui? Avea cu el doar o blană călduroasă de oaie, care încă mai păstra căldura trupurilor lor. Și mai avea o bâtă grosolană din lemn de stejar pe care o purta tot timpul cu el. Nu ar fi îndrăznit nimeni să-l atace la vederea staturii lui și mai ales la vederea acelor ochi. Ochi de un albastru înghețat ce străpungeau până-n adâncuri om sau animal, stârnind frica. Dar asupra ei, ochii lui nu avuseseră nicio putere. Ea-i iubise din prima și transferă în ei toată dulceața unui sentiment necunoscut pentru el, dar blând, cald, adorabil… Și totuși cineva îndrăznise să i-o fure pe Zamfira!!!” ———————————————————————————————————————————————- Vulpecula – numele în latină al constelației Vulpea Serpens – numele în latină al constelației Șarpele https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_constela%C8%9Biilor imagine copertă: https://unsplash.com/photos/85Z8EelCz-w Poveste scrisă pentru concursul de pe Velvet Story Group. – Mai ești încă aici? întrebă el în șoaptă. – Mai ești încă aici, aici? se auzi glasul lui în ecoul nopții de octombrie. – Măcar mă auzi? Mă poți vedea? continuă el, plin de speranță. – Măcar mă auzi, auzi? Mă poți vedea, vedea? îi preluă din nou ecoul întrebările. Băiatul era înnebunit de disperare. Trupul ei îi dispăruse din brațe, locul acestuia fiind luat de o boare răcoroasă de toamnă. Pletele ei lungi și cârlionțate nu-i mai acopereau pieptul, dar mirosul lor ramase în aer prelungind parcă agonia dispariției ei. Cosma căzu în genunchi, privind lung la rotunjimea lunii și-n ochi lacrimile își săpară izvorul. Curgeau din albastrul irișilor, coborând odată cu ele toată durerea și dorul de ea. Ea, cea care-l iubise diferit, încurcat, ciudat. Și-n același timp pasional, ridicându-l pe un piedestal de unde nu credea vreodată că va fi dărâmat sau înlocuit. Răcoarea nopții îl făcu să tresară din visare. Trebuia să facă ceva, să o caute, dar unde? Să ceară ajutor, dar cui? Avea cu el doar o blană călduroasă de oaie, care încă mai păstra căldura trupurilor lor. Și mai avea o bâtă grosolană din lemn de stejar pe care o purta tot timpul cu el. Nu ar fi îndrăznit nimeni să-l atace la vederea staturii lui și mai ales la vederea acelor ochi. Ochi de un albastru înghețat ce străpungeau până-n adâncuri om sau animal, stârnind frica. Dar asupra ei, ochii lui nu avuseseră nicio putere. Ea-i iubise din prima și transferă în ei toată dulceața unui sentiment necunoscut pentru el, dar blând, cald, adorabil… Și totuși cineva îndrăznise să i-o fure pe Zamfira!!! Cosma se mai uită o dată în jur, strigând-o puternic pe nume: – Zamfiraaaa! Zamfiraaaa! Dar ca și mai devreme, singurul care se îndură să-i răspundă era tot ecoul ce-i cânta numele iubitei, răspândindu-l în cele patru zări. În acel moment, a înțeles că Zamfira era deja departe, răpită de către Luna Albastră de octombrie și dusă în regatul de sub pământ. Numai în acea noapte Luna Albastră avea puterea de a răpi fete sau femei și de a le dărui lui Serpens ca ofrandă. Cosma plin de durere, își aminti semnificația acestei nopți, și începu să se lovească cu pumnii în piept pentru nebunia comisă. Fusese numai ideea lui de a merge în acea noapte pe Vârful Moldoveanu pentru a admira-o pe Selena în ultima noapte de octombrie. Își ridică trupul vânjos și gol până la brâu, își aruncă pe umeri blana de oaie și spunând o rugăciune în gând, plecă în căutarea marilor înțelepți ai satului. În sfaturile lor spera să găsească intrarea spre regatul lui Serpens și să o aducă înapoi pe Zamfira. Nici nu realiza, în zbuciumul inimii îndurerate, că și ajunsese în mijlocul satului. Bătrâni și tineri stăteau îngenuncheați în jurul Fântânii magice, a cărei gură o acoperiseră pentru ca Luna Albastră să nu își poată oglindi imaginea și spori puterile. Fetele și femeile erau ascunse, conform tradiției, în case și îmbrăcate în blănuri de animale pentru a nu fi găsite de razele selene albastre și răpite. – Ajutorrrr! apucă să geamă Cosma și căzu ca lovit la picioarele marilor înțelepți. Toți își întoarseră privirile către acea movilă de carne prăbușită. Cu greu își dădură seama că nu era altul decât Cosma, cel mai mândru și brav fecior al ținutului. Unul dintre înțelepți se îndreptă către el și-l privi adânc în ochii înroșiți de durere. În ei citi toată povestea fără să scoată nici măcar un cuvânt. – Va fi blestemat pe vecie! rosti un alt mag. – Așa este! confirmă primul, dar acesta este destinul lui, iar noi trebuie să-l ajutăm să-l împlinească, grăi acesta. Cum auzi aceste cuvinte, Cosma ridică capul întrebând nerăbdător ce trebuie să facă. – Voi face orice, mă pot lipsi de orice dar nu de Zamfira! spuse el hotărât. Cei patru magi ai satului își apropiară capetele pentru a se sfătui. După câteva minute aceștia îl chemară în fața