P.S.: ACEASTĂ POVESTE ESTE O FICȚIUNE, FIIND RODUL IMAGINAȚIEI MELE ȘI ROG A FI TRATATĂ CA ATARE! Clădirile gri încercau să-și regăsească culoarea în lumina unui soare primăvăratic, apărut timid, după o ploaie măruntă și deasă. Prin ochiurile mari și zăbrelite ale ferestrelor, priveau cu invidie, peste marea ce le despărțea de alte orașe. Acolo, în depărtare, clădirile roz, străluceau de bunăstare, lăfăindu-se în razele aurii. La asemenea priveliște, clădirile gri își aminteau cu nostalgie de trecut, de zumzetul plăcut ce străbătea străzile cu mult timp în urmă. Cu strângeri de inimă și lacrimi de praf cenușii, revedeau oamenii veseli ieșind din casă și împrăștiindu-se ori spre câmpurile verzi ale măslinilor, ori spre bărcile de pescuit, ce pluteau alene pe valurile moi sau spre zona industrială a orașului. Totul se desfășura firesc. Problemele ce apăreau în orașul de la malul mării erau considerate provocări pentru îmbunătățirea traiului în comun, bucuriile și întâmplările vieții de zi cu zi erau povestite și analizate de bătrânii ce-și așezau scăunelele pe marginea străduțelor înguste și precum oracolii din Delphi revelau răspunsurile înțelepciunii mediteraneene. Dar nimeni nu bănuia ce urma să se întâmple. * Ziua în care un șir de mașini moderne și-a făcut intrarea în oraș, nu a stârnit decât o curiozitate provincială și poate un gând fugar că lucrurile vor fi și mai bune. Nici măcar înțelepții nu au întrezărit culorile gri, ce însoțeau, precum niște umbre, acele autoturisme, a căror vopsea proaspătă lua ochii tuturor. Dar acea zi a fost uitată repede, iar oamenii au revenit la vechile lor îndeletnciri și obiceiuri. ** Până când au început să se audă tot felul de povești ce alergau grăbite din gură în gură și de la o străduță la alta. – Giovanni a fost obligat de către primărie să-și vândă terenul pe nimic, s-a văitat disperată Zia Lucia, celorlalte femei. – El a fost norocos, a pierdut decât un petec de pământ, a răspuns una dintre ele, pe lângă Giancarlo ce a fost dat afară din fabrică după 30 de ani de muncă. – Cum a fost dat afară?! au întrebat, mirate, toate celelalte. *** Subiectele de felul acesta preocupau acum cetățenii orașului La Città della felicità. În câteva luni de la ziua mașinilor, ce a fost marcată în calendarul fiecărei familii, ca Zi a nenorocirii, clădiri gri începeau să-și înalțe etajele spre cer, în zgomot de excavatoare și betoniere. Oamenii priveau cu îngrijorarea acea forfotă grăbită, iar din ochii lor se ridicau semne de întrebare la fiecare tren ce ajungea în gară și era plin de siluete îmbrăcate la costum ce trăgeau după ele bagaje uriașe. Hotelurile orașului se umpleau în fiecare zi din ce în ce mai mult. Se căutau cu disperare locuințe de închiriat ori simple cămăruțe. Agricultura, cu fiecare săptămână ce trecea, își pierdea din valoare pentru că terenurile erau acum smulse cu forța proprietarilor. Măslinii seculari se îmbolnăviseră peste noapte de un virus numit Xylella fastidiosa iar tăierea sau incendierea lor devenise deja o ocupație zilnică. Orașul începu să se împartă în tabere. Unii susțineau această dezvoltare galopantă, profitând de cerințele pieții. Ceilalți însă, ieșeau în stradă cu pancarte, militând pentru Terra nostra și cerându-și înapoi viața de altădată. Primarul, Luigi Maialino, încins pe o parte a trupului rotund, cu steagul țării și emblema orașului, ieșea la tribuna Primăriei asigurând cetățenii că totul este spre binele lor. – Doriți să oferiți un viitor copiilor voștri? urla acesta, în portavoce. – Nu vreți să ne dezvoltăm și noi precum celelalte orașe? continua el, pe același ton dojenitor. – Oameni buni, aceasta este șansa noastră! Ar trebui să mulțumim acestor persoane importante ce ne-au onorat alegând orașul nostru pentru un astfel de proiect. – Ragazzi (* băieți) cât credeți voi că vom mai putea trăi din agricultură și pescuit?! – Ce Dumnezeu, trebuie să ne aliniem și noi la normele internaționale, să ne integrăm în marea comunitate! Să fim vizionari, să învățăm să facem afaceri!! – Dar domnule primar am pierdut tot, striga mulțimea de oameni disperată. Măslinii ne-au fost otrăviți, industria se prăbușește, iar locurile noastre de muncă nu mai există. – Cu ce să ne hrănim copiii? Doar cu fructe de mare, paste și pește?! Producția uleiului a fost aici dinainte de a ne naște noi… era precum pâinea cea de toate zilele…continua mulțimea. – Vă asigur că sacrificiul vostru va fi răsplătit din plin, iar în curând veți obține locuri de muncă decente, la birouri, fără a mai fi nevoiți să vă spetiți în călduri toropitoare sau în ploi fără sfârșit. Cuvintele primarului începură să umple rubricile ziarelor și programele locale de radio și televiziune. Se vorbea de progres, de șansă, de dezvoltare. Școlilor și liceelor le-au fost dăruite niște televizoare mici așezate pe niște cutiuțe și echipate cu niște chestii ce se puneau pe cap, acoperind urechile. Așa povesteau acum, înțelepții orașului, neînțelegând ce erau acele aparate. În programa școlară au fost adăugate cu rapiditate cursuri de calculator și lecții de marketing și vânzări, indiferent de nivelul gimnazial la care se aflau copiii și studenții. Șomerii au fost somați să se înscrie la cursuri dacă își doreau să găsească un loc de muncă în acele edificii cenușii ce parcă rânjeau de fiecare dată când te apropiai de ele. Degradarea sau așa-zisa dezvoltare a orașului lua amploare cu fiecare minut anunțat de clopotele bisericilor. **** Vara se apropia de final atunci când o sirenă începu să urle la final de noapte. Luminile s-au aprins rând pe rând pe la ferestre. Dar oamenii nu începură să iasă înnebuniți de frică din casă, imediat, așa cum te-ai aștepta la un astfel de sunet. Mai trecu un pătrar de ceas și dintr-o dată ușile caselor începură să se deschidă în același timp lăsând să iasă șirurile de siluete. Străduțele se umplură în scurt timp. Mergeau doi câte doi, în șir indian și în cadența pașilor ce răsunau pe caldarâm. Veselia și zumzetul de altădată dispăruseră. Hainele colorate și zâmbetele fuseseră înlocuite cu costume închise la culoare și călcate la dungă. Nici măcar
