Rândurile de mai jos vi se vor înscrie în suflet. Dansul cuvintelor ei nasc emoții aparte, readucând la suprafață sentimente ascunse adânc în cămăruțele inimilor noastre. Cel de-al treilea articol din seria „Interviuri cu mămici” aparține Ei, Monei R., blogger și scriitor, al cărei stil magic cucerește și inspiră încă de la prima propoziție. Și nu am fost singura persoană ce s-a lăsat purtată în lumea poveștilor ei. Purtați în universul cu flori de cristal și nori de vată, s-au lăsat și membrii juriului din competiția Superblog, ce, nu doar că au premiat-o la majoritatea probelor, dar i-au oferit și cel de-al doilea loc pe podium. Așadar vă las s-o descoperiți pe cea care „a visat mereu să scrie și a hotărât, într-un final, să își îndeplinească visul” – Mona R. Iar dacă povestea ei v-a trezit dorința să o însoțiți în această minunată călătorie literară, puteți accesa oricând blogul ei, O carte nescrisă. Bună dragă Mona, doresc, în primul rând, să îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea. Înainte de toate te rog să ne vorbești puțin despre tine înainte de a deveni mămică. Bună, Lelia și mulțumesc pentru ocazia oferită! Cum eram eu înainte de a fi mamă? Aceeași, doar că mai tânără. Privilegiul de a fi mamă mi-a adus bucurie și împlinire, dar nu m-a redefinit. M-a îmbunătățit. Am fost mereu un om vesel, plin de viață, care își ascundea vise prin buzunare. Iubeam să râd, să mă pierd în povești, să citesc și să mă uit la filmele preferate îmbrăcată în pijamale. Eram banală cu pete de culoare pe alocuri. Azi sunt la fel. Râd zilnic, alături de copiii mei, după ce îi adorm mă pierd în povești cu jumătatea mea, cărțile și filmele își așteaptă cuminți rândul, însă îmi găsesc timp și pentru ele. A! Și pijamaua e tot nelipsită. Ce fac diferit? Mi-am agățat visele de piept, la vedere. De când sunt mămică am mai multă încredere în viață, în mine. Regreți acea perioadă? În sensul dacă mi-e dor de ea? Uneori mi-a fost. Când copiii erau mici și complet dependenți de mine, îmi era dor de un moment doar al meu. De a dormi la sfârșit de săptămână până la prânz dacă vreau. De a ieși în oraș neplanificat, doar pentru că așa simțeam. Acum au mai crescut și lucrurile sunt mai așezate. E un haos mai ordonat, să spun așa. Așadar, nu! Nu mai îmi este dor deloc de acea perioadă. Iar regrete nu prea am eu, în general. Decizia de a rămâne însărcinată a fost planificată sau a venit pe neașteptate? Ne-am dorit copii din prima clipă. De fapt, soțul meu nu m-a cerut de soție, el m-a întrebat: Vrei să fii mama copiilor mei?, iar eu am zis “Da!”. Ne-am gândit că atunci când va fi momentul, vor veni și ne vom bucura. După trei ani am început să ne facem probleme și să ne punem întrebări. Au urmat investigații, vizite la medic, tratamente. În zadar. Așadar, am renunțat la ideea de a mai fi părinți. Ne-am promis să ne fim îndeajuns. Și ne-am fost! După șapte ani de așteptare a venit vestea că voi aduce pe lume pe minunea noastră mare, Damian. Iar după încă un an s-a cuibărit în trupul meu și minunea mică, Filip. Îmi place să cred că a fost un neașteptat planificat de viață. Copiii mei, întâmplările mele perfecte. Ce ai simțit în momentul în care sarcina ți-a fost confirmată? Panică! Mi-a fost frică multă vreme să mă bucur. Sincer, pe prima sarcină nici nu m-am bucurat foarte mult. Îmi era frică de cum va decurge, dacă va fi sănătos, dacă, dacă, dacă… La a doua a fost altfel. Am fost tot speriată, dar știam ce mă așteaptă. A fost mai ușor. Multe femei sunt speriate mai mult de perioada de sarcină, de schimbările ce intervin. Povestește-ne puțin ce înseamnă perioada de sarcină! Cum ai întâmpinat schimbările, la nivel fizic și mental, în cele 9 luni? Sarcina nu este o boală. Este o stare fiziologică. Acesta este adevărul și așa ar trebui privită și trăită. Realitatea e cam așa: vrei nu vrei, îți place sau nu, te trezești că ești pe un montagne russe în primul rând. Și începe o cursă imprevizibilă, plină de senzații noi, emoții, temeri, extaz, agonie, de toate. Eu am fost norocoasă. Am avut parte de sarcini ușoare. Primul trimestru nici nu aș fi știut că sunt însărcinată dacă nu aș fi avut sarcinile confirmate. Mi-a fost greu cu amândouă în ultimul trimestru. Creierul meu îmi spunea că pot, corpul mă contrazicea. Eram limitată în mișcări și abia respiram, iar de dormit noaptea nici poveste! Vezica mea le-a fost minge de fotbal, drumurile la baie au devenit atât de dese încât îmi venea să mă culc în vană. Dar poate totul e special creat așa. Să te obișnuiești cu somnul fragmentat, pentru a nu fi șocul așa de mare după ce se naște bebe :). Experiența nașterii este unică. Ți-a fost teamă de marele moment? Cum ai ales să naști și care au fost motivele acestei alegeri? Trebuie să precizez că mama nu alege cum naște. Cel puțin nu ar trebui să poată face asta. Alegerea de a naște natural sau prin operație ceazariană trebuie să aparțină medicului. Mama are datoria de a se interesa și a opta pentru un medic competent în care să aibă încredere. Acum să răspund la întrebări 🙂 Da, mi-a fost foarte frică. Și e firesc să fie așa. Dar aveam încredere în echipa medicală, fapt care m-a ajutat foarte mult. Am născut până la urmă prin cezariană de urgență, la un spital de stat. A fost bine. Contrar poveștilor auzite și citite înainte. M-am simțit respectată și înconjurată de empatie, lucru de care orice mămică are nevoie. La al doilea copil am avut posibilitatea de a alege dacă insist pentru o naștere naturală. Se poate și după una prin cezariană. Doar că sunt niște riscuri în plus, datorită uterului cicatricial. După ce am discutat cu