Din jurnalul unui pisoiaș-Noul membru al familiei

03/09/2021: 18:30

O după-amiază de vară târzie nu prevestea nimic despre ceea ce avea să urmeze în viața mea.

Eram închis, împreună cu frățiorii mei, într-o cameră, iar fiecare dintre noi era răspândit pe unde se simțea mai în largul lui.

Eu îmi făceam siesta, așezat leneș într-un coșuleț special pentru pisoiași.

La un moment dat, ușa de metal a camerei s-a deschis, iar în razele încă călduțe ale începutului de septembrie, am întrezărit trei siluete.

Încă prea somnoros să înțeleg ce se întâmplă, am început să-mi întind lăbuțele leneș și să casc cu poftă.

În timp ce îmi continuam ritualul, o pereche de mâini au început să-mi mângâie blănița. Apoi, ușor, o altă pereche de mâini, de această dată mai puternice, m-au ridicat din coșuleț, luându-mă în brațe.

Nu voi putea uita vreodată acel moment!

Pe cer, culorile se întreceau în măreția pregătirii apusului de soare.

În jurul meu, prietenii și frățiorii mei se plimbau nestingheriți, persoana în grija căruia eram își urmărea cu atenție copilașul ce nu avea stare… iar eu…eu eram în sfârșit la locul meu.

Acele brațe ce mă țineau cu grijă, fiind doar un puiuț de câteva luni, acei ochi blânzi ce îmi zâmbeau, cealaltă pereche de mâini ce mă mângâia și mă alinta într-o limbă necunoscută…

Atunci am știut că mi-am găsit părinții. Nu îi pot chema stăpâni pentru că sunt mult mai mult și am simțit-o cu tot suflețelul meu de pisicuț.

Întâlnirea dintre oameni a fost scurtă. Au mai stat puțin de vorbă, m-au lăsat să mai fac puțin ocol curții și și-au luat la revedere cu mine la pieptul tinerei fete.

Când am ieșit pe poartă, în brațe mă purta mami, ce mă privea cu aceiași ochi plini de iubire. Zâmbetul nu i l-am putut vedea de la început pentru că oamenii poartă ceva pe față. Înțelepții curții și mămica mea adevărată, mi-au povestit că, ființele umane au fost lovite grav de o boală și de atunci sunt nevoite să-și acopere gura și nasul pentru a se proteja.

Dar nu a durat mult și am putut vedea chipurile părinților mei.

Odată intrați în mașină și-au dat măștile jos și le-am simțit din nou căldura și afecțiunea ce mă învăluia ca într-un mic globuleț magic.

După cum am văzut, tati s-a așezat la volan, iar mami continua să mă țină cu grijă.

Eu, curios fiind, m-am ridicat pe lăbuțe să privesc pe geam pentru ultima dată locul în care m-am născut. Mi-am luat, în gând, rămas bun de la mămica și familia mea. N-am scos niciun scâncet, n-am opus rezistență nicio secundă. Priveam doar cu încântare cum Fiețelul, așa am auzit că-l numea mami, alerga pe șoseaua dreaptă spre o direcție încă necunoscută mie.

Pe tot parcursul călătoriei, mami și tati au început să vorbească la telefon, cerând tot felul de informații unui bărbat și planificând nu se știe ce anume.

La scurt timp, Fiețelul s-a oprit într-o parcare, iar ei au plecat, lăsându-mă singur în mașină.

Nu m-au lăsat să-i aștept prea mult, întorcându-se cu o mulțime de lucruri. Toate erau pentru mine.

Ajunși la noua mea locuință, am trecut prin două camere mari, ca mai apoi, să urcăm niște scări și gata, eram acasă și noul membru al familiei.

Cu cea mai mare grijă și atenție, mi-au dat cele mai bune crochețele pe care am putut să le mănânc până atunci, mi-au arătat unde este băița mea, iar eu din prima am intrat acolo. Amândoi au fost foarte încântați și mă priveau cum păpam din noile mele castronașe.

Chiar dacă savuram fiecare bucățică, atenția mea era îndreptată încontinuu spre cei doi.

De această dată, vorbeau iar în limba noii mele mămici și, din câte am reușit eu să înțeleg, încercau să-mi găsească un nume potrivit.

La final, au decis că mă voi numi Leo, chiar dacă tati nu era atât de încântat de această alegere.

După terminarea copioasei cine, am început să cercetez locuința, să mă obișnuiesc cu noile mirosuri, cu lucrurile din jur. Însă, nu m-am gândit nicio clipă să mă ascund.

Mami și tati îmi arătau diverse jucării, iar eu, micuț fiind, am fost imediat atras de către acestea. Toate erau ale mele și le puteam lua după mine oriunde și de fiecare dată când doream.

În tot acest răstimp, mami mi-a făcut poze cu un aparat ciudat pe care îmi place la nebunie să-l ronțăi și să apăs pe el.

De fapt, adevărul este că îmi place să „mușcăresc” tot ceea ce este cablu în casă, să mă așez pe acele cutii de metal care fac un zgomot asemănător cu al meu atunci când torc, chiar dacă părinții încearcă cu disperare să mă dea la o parte.

Încă puțină joacă, prins în brațe și spălat cu șervețele speciale, hrănit și mulțumit, am ales din prima seară să dorm între cei doi.

Ei îmi pregătiseră un coșuleț mare, cu pernă pufoasă, dar eu aveam nevoie de iubirea lor așa cum și ei aveau nevoie de a mea, chiar dacă nu conștientizau acest lucru.

Le-am mulțumit cum am putut eu mai bine, dând drumul la motoraș și făcând fru-fru foarte fericit!

La mami am auzit că numește acest comportament al meu cu cuvântul „a toarce”, însă tati îl denumește „le fusa del gatto”.

Totuși nu contează în ce limbă îmi vorbesc, pentru că limbajul non-verbal și gesturile pline de iubire sunt limbajul universal pe care îl poate înțelege oricine.

Însă mami continuă să mă laude oricui că sunt un pisoiaș poliglot.

Nu sunt convins că știu semnificația acestui cuvânt uman, dar sunt sigur că este de bine datorită entuziasmului din vocea ei.

A doua zi, încă de la 5:00 dimineața mi-am trezit mămica cu pupături și fru-fru-uri deoarece îmi era fomiță.

După ce am terminat micul dejun, am plecat din nou la drum.

Îmi place să merg cu mașina, să privesc mereu pe geam știindu-mă protejat de brațele ei.

Distanța parcursă a fost și mai scurtă față de cea de ieri.

Am intrat toți trei într-un loc ciudat, unde mirosul de animăluțe mi-a lovit puternic năsucul. Am bănuit că urma să întâlnesc un nou personaj pe care părinții mei o numeau Dottoressa.

Era o persoană drăguță care știa să se comporte cu animalele.

M-a luat în brațe, mi-a verificat dințișorii și burtica.

În același timp, punea întrebări părinților legate de vârsta mea, despre data mea de naștere, de unde am fost luat. Mai apoi, au urmat o serie de sfaturi legate de dieta pe care trebuie s-o am, de vaccinurile și analizele pe care urma să le fac.

A fost o întâlnire lungă, unde am simțit pentru prima dată și durerea unei injecții, unde mi-au fost curățate urechiușele și toată lumea a aflat și ce greutate am. Pe 04/09/21 cântăream 1 kg și 300 de grame.

La Dottoressa m-a înregistrat în baza de date cu numele de Leo A., născut în data de 04/07/21, aceeași zi și lună de naștere ca cea a lui tati. Cu toate că mami calculase că m-am născut undeva pe la mijlocul lunii iunie al acestui an, 2021, dar nu mai are importanță. Sunt fericit că îmi voi sărbători ziua de naștere odată cu tati.

La finalul întâlnirii, la Dottoressa și mami au stabilit ca în următoarele zile să fie aduse diverse probe pentru a vedea dacă am sau nu viermișori, lucru pe care mami l-a făcut mai devreme de cât mă așteptam.

Din cauza acestui fapt și că într-o seară aveam năsucul cald, mami și tati m-au dus din nou la doctor. De aceasta dată, nu numai că mi-au dat o pastiluță, dar m-am trezit și cu ceva în funduleț. Am înțeles că așa se măsoară temperatura la animăluțe, dar am plâns puțin pentru că m-a durut.

Totuși, părinții zâmbeau și erau fericiți. Mai târziu, am realizat că se bucurau că nu am febră.  Le părea rău că m-a durut, dar totul era spre binele meu.

Va urma…

P.S.: Înainte de a încheia această primă parte, aș vrea să vă reamintesc vouă – oamenilor, că puteți face oricând o faptă bună, adoptând un animăluț de companie. Eu am fost un pisoiaș norocos, dar mai sunt mulți alți pisicuți și cățeluși ce privesc lumea de afară din spatele gratiilor sau hoinăresc pe străzi bolnăviori, triști, flămânzi și fără o speranță.

Noi, animăluțele de orice fel avem foarte multă iubire de dăruit, suntem credincioși părinților noștri adoptivi și încercăm să le mulțumim în fiecare zi prin giumbușlucurile pe care le facem, prin felul nostru copilăresc de a ne arăta afecțiunea. Suntem benefici atât familiilor ce nu au sau nu pot avea copii cât și celor care au fost binecuvântate cu aceștia. Simțim când sunteți supărați, când vă doare câte ceva și prin puterile noastre încercăm măcar să vă îndepărtăm gândul de la acestea.

Mami mă alintă mereu spunându-mi că sunt raza ei de soare și îngerașul ei iubit!

Așadar, vă rog, fiți și voi îngerași pentru cei mai puțin norocoși ce încă își așteaptă raza de soare!

Cu drag și mulțumiri,

Leo Arancino Sunshine A. (în viitoarele pagini ale jurnalului veți afla și cum am ajuns să mă numesc așa)!

KittyLand – @RescueCatsForAdoption  · Organizaţie non-guvernamentală (ONG)  – puteți începe de aici!

Surse:

• poze articol – toate provenite din arhiva personală
• poza de la final – www.digi24.ro