Mai sunt câteva zile până la sărbătoarea Crăciunului, dar magia acestuia, deja, se face simțită în sufletele noastre.

Iar astăzi, pentru că melancolia a ales să mă poarte în timpuri demult apuse. Timpuri cu miros de clementine, cu căldura moale a sobei din casa bunicilor și zăpadă din belșug, care nu mai speria pe nimeni, am decis să vă lansez o provocare.

Știu că suntem la început de săptămână, că suntem în goana după cadouri sau nerăbdători să ieșim din birouri. Din acele cutiuțe în care ne petrecem mai mult de jumătate din viață… și totuși… vă rog să vă opriți măcar câteva secunde!

Să puneți stop vuietului de gânduri, de probleme, task-uri, dead-line-uri și să vă întoarceți în timp…

În timpul copilăriei, al primei tinereți sau un timp mult mai apropiat, să vă întoarceți acolo unde ați trăit clipe de neuitat. Acolo unde, Crăciunul acela a devenit cel mai frumos, o dulce amintire ce o purtați și acum în suflet.

Provocarea mi-am lansat-o și mie.

Și da, m-am oprit, am respirat adânc și am început să scotocesc prin cotloanele memoriei pentru a găsi cel mai frumos Crăciun!

După câteva zile de răscolit, am descoperit că cel mai frumos Crăciun l-am avut în copilărie. Nu în adolescență, nu în prima tinerețe, nu în anii de curând trecuți.

Și nu a fost doar unul, au fost sărbători de Crăciun ce s-au succedat până în apropierea vârstei de 14 ani.

*

Farmecul de sărbătoare punea stăpânire pe mine și pe sora mea odată cu intrarea în casă a brăduțului. Pe vremea aceea aveam brad natural, ce își răspândea parfumul proaspăt și răcoros al muntelui, cât timp era oasptele nostru.

Împodobirea acestuia era prilej de bucurie și de mâncat dulciuri pe ascuns. Erau atât de multe și ispititor învelite, încât era foarte dificil să reziști tentației.

Ambalajele, dovezi ale poftelor noastre sau ale lăcomiei în cazul meu, erau ascunse bine de ochii vigilenți ai mamei. Le găseam, mai apoi, vara, prin tot felul de sertare și serterașe numai de noi două știute.

**

După terminarea „festivității” de împodobire, urma mutarea sediului, în marea sufragerie.

În alte perioade ale anului, ne puteam petrece timpul acolo, doar când erau musafiri. Veneam, salutam, eventual, recitam câte o poezie, depindea foarte mult de auditoriu, și ne întorceam, cuminți, în camera copiilor.

Însă în decembrie lucrurile se schimbau. Noi două deveneam stăpâne ale încăperii, sub protecția frumosului brad.

În fața acestuia, se dădea startul pregătirilor pe care le organizam în vederea serbărilor familiale. Publicul țintă, ce trebuia fermecat și încântat, erau bunicii și părinții.

De la an la an, imaginația noastră concepea adevărate spectacole. Începând de la ținute, ce se schimbau în funcție de rolurile interpretate, și până la muzica de fundal și colinde, toate erau repetate zile înșir, ajustate, până consideram că era bine.

Spectacolele însă, se țineau la țară, în casa bunicilor.

***

Ora reprezentației era anunțată cu fast, iar până atunci, nimeni nu avea voie să intre în cameră.

Înnarmate cu ghirlande, făcute manual de noi, beteală și restul decorațiilor, locul respira magia sărbătorii, devenind, o adevărată locație de spectacol. Până și focul din sobă se potolea și-și ajusta văpaia cu glasurile noastre.

Acele clipe deveneau prilej de relaxare și bucurie, pentru ai noștri. Obosiți și înfrigurați de atâta stat și trebăluit pe afară, după ce se așezau în locurile indicate de noi, se puteau în sfârșit, liniști.

Mama și bunica așezate pe patul din dreapta, tata și bunicul, pe patul din stânga, iar în fața lor, lipite de ușa vopsită în gri, a camerei, cele două fetițe ce prezentau, sârguincios și metodic, ceea ce pregătiseră cu atâta timp în urmă.(…)

(…) Nu pot decât să închid ochii și să-mi amintesc zâmbetele, privirile atente și pline de iubire, mândria lor atunci când cântam sau recitam în engleză… să aud ropotele de aplauze, la încheierea fiecărei reprezentații…

****

Acestea au fost și vor rămâne cele mai calde amintiri și cele mai frumoase Crăciunuri. Chipurile celor dragi, melodia lemnelor ce ardeau în sobă, căldura moale ce-și întindea, protector, mantia, asupra căsuței dintr-un sat de poveste. Dintr-un sat pe care zăpadă îl învelea în omăt strălucitor de alb, dintr-un sat, de unde fumul sobelor, se înălța unduitor și se amesteca cu vântul de decembrie, ducând poveștile noastre, în cele patru zări.

*****

Eu am încheiat, cu lacrimi de dor, pe obraz, ce-i drept, rememorarea anilor ce-mi lipsesc atât de mult!

Vă invit cu drag, acum pe voi, să povestiți despre cel mai frumos Crăciun!

Haideți, prin poveștile noastre, să reînviem semnificația, adevărată, a acestei sărbători!