Și plouă! Plouă neîncetat și dintotdeauna!
Plouă!
Plouă neîncetat, iar oamenii nu mai știu de când picăturile de ploaie s-au abătut asupra lor!
Nori cenușii se perindă zi și noapte, aducând cu ei o ceață pâcloasă ce parcă nu te lasă să respiri!
Luna lui Florar mai există doar în Calendar!
Chiar și Natura parcă o sfidează, încăpățânându-se să rămână într-o amorțeală eternă.
Iar scriitorul nostru stă rezemat de pervazul ferestrei… în așteptare!
Aburul pământului se ridică până la el, dorind parcă să facă concurență fumului de țigară ce plutește în rotocoale imperfecte!
Și el așteaptă și așteaptă în veșnicia peisajului înnegurat!
Penița ruginită precum gândurile lui, îl privește obosită!
Odată, demult, atunci când Soarele stăpânea Lumea, aceasta avea viață!
Alerga neobosită pe foi virgine pe care le umplea cu încântare, cu fantezie… acum, însă nici măcar cuvinte goale nu mai putea contura!
Inspirația fusese furată de ploaia continuă, eternă!
Scriitorul își pierduse valoarea, se evaporase în atmosfera încărcată și umedă a unui sfârșit ce părea inevitabil!
Ideile lui se încâlciseră în gânduri rebele, literele își pierduseră valoarea, fiind acum doar niște linii împrăștiate stângaci.
Devenise o picătură de ploaie pe geamul unei case pustii și fără viață!
Și plouă!
Plouă neîncetat, iar oamenii nu mai știu de când picăturile de ploaie s-au abătut asupra lor…