Puterea mântuitoare a frumuseții
Blog,  Proiect S.I.M.T powered by Mona Șimon

Puterea mântuitoare a frumuseții

5
(4)

– Dacă aș încerca să vorbesc despre viața mea, nimeni nu mi-ar da atenție, în schimb, viața ei uimește lumea, chiar dacă ea se află acum pe catafalc! gândi Mendrina, în timp ce-și rotea ochii prin biserica plină.

În centrul catedralei, trona, într-adevăr, un catafalc uriaș pe a cărei suprafață se afla așezat un sicriu bogat împodobit cu flori.

Capacul acestuia nu era încă pus, astfel încât, toți cei prezenți aveau posibilitatea de a-și prezenta un ultim omagiu.

Și Mendrina se afla printre ei, cu un buchet însângerat de garoafe, ofilite de la căldura lumânărilor și a lipsei aerului din acel spațiu.

Privind-o, părea o carte ferecată de zeci de lacăte, văzul fiindu-i gol și pierdut! Trupul construit nefiresc o scotea în evidență, fiind doar ținta glumelor batjocoritoare, iar, ca întotdeauna, rămânea aceeași ființă neînsemnată!

Cu toate acestea, simțurile ei alergau neobosite de la o persoană la alta, precum un câine ce miroase orice întâlnește în cale până găsește ceea ce caută! Iar Mendrina își găsi, în sfârșit, obiectivul!

Își aținti insistent irișii de culoarea cărbunelui pe pleoapele albe ale femeii moarte ca și cum ar fi încercat s-o forțeze să le mai deschidă o dată! Un contrast de non-culori ce pictau într-un fel deosebit imaginea de ansamblu.

– Amanda*, spune-mi povestea ta! îi porunci Mendrina în gând.

Când gândul fetei fu emis în eter, chipul alb ca neaua al Amandei făcu o grimasă ironică, ca răspuns al poruncii primite!

Nu s-a scris în ziarele locale despre această întâmplare! Se pare că erau mult prea atrași de a descoperi picanterii din viața celei plecate, decât să-i analizeze corpul din sicriu. Sau poate era doar o fantezie a Mendrinei! Nimeni n-ar fi putut să spună!

Rândul înainta cu dificultate, lumea se împingea, discuta, iar cuvintele lor zburau până-n înaltul sfintei cupole, direct în brațele sfinților și al îngerilor!

– A fost o curvă! șoptea un grup de femei. Nimeni nu știe din ce trăia cu adevărat, cert este că mereu casa-i era plină de bărbați de toate vârstele.

– Și cu toate acestea, sunteți prezente la căpătâiul ei! remarcă o fetiță roșcată și pistruiată, ce se fâțâia plictisită de pe un picior pe un altul.

Femeile, ce se doreau doamne, au tăcut ca la comandă, dar fiecare își continua gândul în intimitatea minții perverse și răutăcioase.

– Era o adevărată frumusețe! Un corp ce nu-l poți uita vreodată! Unduirea lui era precum valurile mării atinse de briză! Nu mergea, plutea pe spuma valurilor sau poate era purtată de ființele marine ale mărilor! Ochii ei de peruzea te ademeneau precum sirenele pe Ulise, iar buzele bogate… Oh ce buze! Se închideau cu delicatețe deasupra rădăcinii nasului într-un arc perfect, așteptând doar să guste ambrozia zeilor!  aminteau bărbații de pe acolo.

– Curvă sau nu, eu tot vreau să aflu misterul acesteia! conchise Mendrina la auzul șoaptelor.

Aruncă buchetul deja mort ca și Amanda, o pată sângerie pe un scaun gol. O mai privi o dată, scurt, ca pe un jurământ ce i-l făcu și fugi fără a mai privi în urmă.

Alergă pe străzile pustii și șerpuitoare ale cartierului până la casa celei adorate și terfelite în același timp.

A scos cu mâinile tremurânde din sân o cheie aurie. Și aceasta era la fel de ciudată ca și stăpâna ei. Mare, grea, cu o lucrătură antică, bogată și nemaivăzută.

Cheia intră cu ușurință în broasca ușii de stejar, învârtindu-se cu bucurie deoarece se afla din nou acasă.

Mendrina a împins ușa încetișor, făcând loc luminii de afară să pătrundă în ceea ce părea o capelă părăsită de mii de ani.

A remarcat pereții ce erau acoperiți de un tapet învechit, pe alocuri chiar dezlipit, ce miroseau a igrasie și mucegai. Trecuseră ani de când nu mai intrase aici.

Pașii fetei au înaintat cu prudență pe parchetul de lemn ce se tânguia la fiecare atingere. Un plâns prelung după cea plecată pentru totdeauna.

A închis cu grijă ușa grea, rămânând în întunericul acelei locuințe stranii.

Așteptă ca privirea să se obișnuiască cu întunericul, până când aceasta se transformă, la propriu, într-una de felină.

Atunci a pornit în căutarea acelui ceva ce-l simțea în suflet, dar căruia nu-i cunoștea forma, mărimea, greutatea sau numele.

Dar peste tot a găsit doar o sărăcie lucie.

Nimic din strălucirea de altădată nu mai era prezent!

Părea că suflarea vieții plecase de acolo odată cu Amanda!

Mobila decolorată, scaunele pe care nu s-ar fi riscat să se așeze, fotoliile îmbâcsite de praf și pânze de păianjen o analizau pe Mendrina, întrebând-o parcă cum de și-a permis să intre acolo.

Dar tânăra nu avea nici cel mai mic gând să dea înapoi.

Pe vremea când era doar o copilă, poate chiar mai urâtă ca în prezent, Amanda a știut să se apropie de ea.

Cu mult timp în urmă, cea demnă de iubire, o invită în viața ei și o introduse într-o lume magică, în care binele triumfa mereu, dar răul pătrundea de fiecare dată pentru a menține balanța Universului. Era un echilibru milenar pe care acea femeie frumoasă nu doar că îl menținea, dar îl și venera prin tot ceea ce făcea.

Nu a înțeles niciodată tâlcul acelor mituri ce i-au umplut copilăria și au determinat-o să viseze… până când… s-a lovit cu putere de zidul vieții. Cruntă a fost acea senzație, dureroasă până-n măduva oaselor, făcându-i inima și trupul să-i sângereze.

Și toate acestea s-au întâmplat atunci când Amanda a decis s-o arate lumii. Să-și arate creatura pe care o educase cu grijă, atenție și eleganță, chiar de nu-i aparținea în totalitate.

Mendrina își aminti toate acele momente, iar un tremurat puternic îi scutură corpul. Senzația aceea de scârbă amestecată cu o ură de nedescris o simțea din nou cum îi inundă judecata.

Messalina*, „regina femeilor ușoare”, așa cum o numeau în secret femeile geloase, ieșea mândră pe stradă cu ea, Mendrina, ce arăta precum Mary Ann Bevan*, dar într-o altă dimensiune și pe un alt teritoriu. Ea, Mendrina, nu era decât întruchiparea bietului zeu Hefaistos* lângă Amanda, Afrodita* acelui oraș!

Lăsă lacrimile să-i curgă în voie pe obraz, pârâuri ce alergau repede printre cutele feței prelungi și deformate, rostogolindu-se cu zgomot pe parchetul îndurerat.

Dar acest moment de sensibilitate dură cât un fir de nisip strecurat între cele două capete ale clepsidrei, deoarece în fața remarcă scara de care uitase!

Și-o amintea „îmbrăcată” de sărbătoare, de un covor roșu și moale, nelăsând niciun zgomot să deranjeze casa. Acum, era însă știrbă, precum o gură fără dinți, poate cu câte un colț ascuțit nescos încă din rădăcini, pregătit să muște orice intrus.

Fata nu a stat mult pe gânduri, chiar dacă priveliștea era una ce-ți împlânta frica în suflet ca un pumnal cu tăișul ascuțit și rece!

Prima treaptă o încercă cu băgare de seamă, dar ca la o comandă nevăzută, scara s-a transformat, purtând-o până la etaj într-o clipită.

S-a trezit în fața unei oglinzi uriașe unde și-a putut privi întreaga făptură, în toată plenitudinea unor adjective nu tocmai binevoitoare.

– Ai ajuns în sfârșit! a prins glas oglinda.

Mendrina s-a uitat în jur pentru a afla de unde venea vocea.

– Sunt chiar în fața ta, degeaba cauți în altă parte! Așa ai făcut toată viața, nu? Ai fugit de propria persoană, oricât a încercat Amanda să îți arate cealaltă față a monedei, nu-i așa? a continuat aceasta.

– Nu am fugit! a replicat fata cu putere. Și toate aceste trucuri ieftine nu mă mai impresionează de foarte mult timp! a aruncat ea răspunsul, sigură pe ceea ce spune.

– Păcat! Cu acest comportament nu vei putea afla niciodată scopul vostru, al tău și al Amandei! Nu mai ai mult timp la dispoziție! primi ea avertizarea.

– Ce tot vreți de la mine? se răsti dintr-o dată Mendrina.

– Ce tot ai vrut tu de la noi, de te-ai agățat mereu de fustele ei cu toate că o invidiai cu tot sufletul tău plin de pucioasă! i-a întors-o și speculul.

– A fost și va rămâne o curvă! repetă fata, fără să vrea, cuvintele femeilor din biserică.

– Ești fără salvare! a oftat sticla luminoasă.

– Amanda nu a făcut rău nimănui, dimpotrivă! Toți cei care au intrat în acest sanctuar al ei, bărbați și femei deopotrivă, căutau răspunsuri la întrebări. Aveau nevoie de înțelepciunea unei minți și al unui suflet încercat de viață! Dar ce să înțelegi tu ce ai avut mereu urechile astupate cu ceară și oarbă fiind?!

– Atunci de ce se vorbește în acest mod despre ea? De ce i se pătează memoria? De ce a fost și este insultată, bârfită și criticată?

– Nu ai înțeles că atunci când vulpea nu ajunge la struguri, afirmă că sunt acri?! La fel și cei din jur!

Cei care au cunoscut-o cu adevărat, nu o vor uita niciodată! Cât despre ceilalți… goliciunea sufletului și munții frustrărilor vorbesc de la sine.

– Cine era Amanda, de fapt? a întrebat dintr-o dată Mendrina.

– O zeiță, la propriu și la figurat! i-a răspuns, zâmbind oglinda.

Acolo, sus, dincolo de norii de vată ce vi se arată, există sălașul zeilor. De acolo, Amanda a fost exilată deoarece nici zeii nu sunt mai presus de oameni.

Plăsmuiți de voi, le-ați oferit atât lumina cât și întunericul vostru.

Misiunea ei a fost aceea de a crea un ambient în care frumusețea să se manifeste în toate formele ei. Plecând de la natură, de la spectaculoasa ei grădină de flori și până la oamenii cu care s-a înconjurat!

Din păcate, așa cum s-a întâmplat sus, s-a întâmplat și aici, jos! precum enunță una dintre legile marelui Kybalion: „Ceea ce este Sus este ca şi ceea ce este Jos; Ceea ce este Jos este ca şi ceea ce este Sus” – Legea Corespondenței.

Puțini au fost cei care au înțeles-o cu adevărat! Restul au rămas anesteziați, cu inimile împietrite! Fără ea, fără frumusețe și fără iubire, orașul acesta va deveni un loc arid. Oamenii se vor transforma în umbre, cerul își va pierde culoarea, iar Soarele va uita să vă binecuvânteze cu ambra galbenă a razelor sale!

Mendrina asculta uimită toată această poveste! Nu se gândise niciodată la așa ceva, dar acum toate începeau să capete sens!

– Mendrina! o trezi din visare oglinda! Timpul se scurge, câteva grăunțe de nisip au mai rămas în clepsidră și în curând blestemul zeilor va deveni veșnic!

– Ești pregătită? o întrebă reflexia ei.

– Pentru ce anume? se miră aceasta.

– Pentru procesul de metempsihoză*! auzi răspunsul.

Nici bine nu termină de dus la capăt propoziția, căci un sunet asurzitor făcu să se clatine pământul sub picioare. Glasuri alarmate veneau dinspre catedrală, iar lumea se îmbulzea speriată spre ieșire. În acele clipe, Mendrina simțea schimbări dureroase în corp ca și cum ceva urma să se nască.

În timpul acestui proces de transmigrație*, corpul Amandei se prefăcu într-o pulbere argintie ce-și luă zborul spre înaltul cerurilor.

Mendrina, scuturată de convulsii puternice, se zbătea pe podeaua ce începea să prindă strălucire.

Totul în jur se transforma, revenea la viață…

După o eternitate, deoarece așa simți tânăra acest proces, a reușit să se ridice în picioare și să se privească în oglindă.

Șocul o făcu să se dea câțiva pași înapoi!

Nu mai era ea cu chipul acela bărbătesc, cu trupul noduros și greu. Devenise ea, Amanda, mai frumoasă și mai luminoasă ca niciodată!

– Ahhhhh! se auzi din cer un țipăt colectiv însoțit de fulgere aruncate la întâmplare! Ne-ai înșelat și de această dată! Va fi ultima însă, promise țipătul și se topi în razele unui soare de chihlimbar!

Puterea mântuitoare a frumuseții triumfă și de această dată!

Ficțiune scrisă în urma provocării lansate de către proiectul S.I.M.T. gândit și gestionat de către Mona Șimon!

Provocarea cu numărul 6!

Surse și legendă:

  • Amanda – nume ce semnifică adorabilă, demnă de iubire
  • Messalina, împărăteasa lui Claudius din Imperiul Roman,  era cunoscută ca ,,regina femeilor uşoare”
  • Mary Ann Bevan – din cauza unei boli rare – acromegalie o tulburare endocrină care determină sinteza excesivă a hormonului de creștere, a devenit „cea mai urâtă femeie din lume”
  • zeul Hefaistos – zeul focului, născut șchiop și cu deformități
  • zeița Afrodita – soția zeului Hefaistos, zeița frumuseții și a iubirii
  • Kybalion – număr anumit de doctrine secrete fundamentale ce se transmiteau de maestru la urechea elevului și care erau cunoscute sub acest nume
  • metempsihoză sinonim cu transmigrație a cărei definiție, conform DEX este: sf [At: COSTINESCU / V: (înv~iune / Pl~ii / E: fr transmigration] 1 (Înv) Emigrare (1). 2 (În unele credințe religioase) Concepție potrivit căreia sufletul dintr-un corp trece, după moarte, în alt corp Si: reîncarnare, transmigrare (2)
  • poză copertă – Unsplash

 

 

Apreciază această postare!

Apasă pe steluță pentru vot!

Media voturilor 5 / 5. Număr voturi: 4

Nu există voturi! Votează primul.

8 comentarii

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: