ACD AD CFF
Personal

Prima poveste: Șiretenia Lunii

5
(3)

Demult, tare demult, primii oameni venerau Luna!

Atunci când astrul nopții se arăta pe cer în întreaga splendoare, aceștia coborau în câmpii sau se urcau pe cele mai înalte culmi pentru a-i aduce ofrande.

Luna se plimba mândră în caleașca ei, purtată de cele mai mărețe stele.

Privea către mulțimile adunate în toate colțurile lumii și le asculta dorințele. Le nota pe toate într-un ceaslov îmbrăcat în argint și împodobit cu cele mai ciudate semne ce se văzuseră vreodată și le îndeplinea atunci când credea de cuviință!

Zilele treceau urmate de nopțile în care Luna își lua cele mai splendide înfățișări.

Ba mare, rotundă și albă, ba subțire precum linia orizontului. Alteori se înfățișa roșie precum focul din vetre și atât de aproape că dacă întindeai mâna o puteai atinge.

Poveștile țesute în jurul acesteia erau pline de mister și de înțelepciune.

Nu exista om pe pământ care să nu i se închine și care să nu creadă în puterile ei.

Soarele, maiestuosul astru al zilei, privea deznădăjduit și pe alocuri cu invidie, acest spectacol de mii și mii de ani.

Nu încercase niciodată să îi ia locul frumoasei sale surori, cu toate că în adâncul sufletului i-ar fi plăcut ca oamenii să-i aprecieze și lui puterile.

În definitiv, el era acela care încălzea pământul, el era cel care trezea Natura la viață și o ajuta pe aceasta să se mențină la fel de frumoasă și darnică ca la începutul lumii.

Tot el era acela care făcea ca ziua să strălucească, ca apele râurilor, lacurilor, mărilor și oceanelor să fie calde astfel ca viața să continue și dedesubtul unduirii lor.

Prin căldura sa și cu ajutorul ploilor, oferea hrană îmbelșugată tuturor.

Gândidu-se la toate acestea, Soarele ofta, dar nu contenea să-și trimită razele spre acești nerecunoscători.

Până într-o zi, când se descoperi, din întâmplare, un vechi pergament.

Însemnele de pe acesta erau necunoscute.

Încrustate în aur și filigran, ciudatele linii, cercuri, pătrate și romburi se aprindeau doar în lumina solară.

Mulți înțelepți, magi și vrăjitori au fost chemați pentru a descifra ceea ce era înscris.

Dar pe cât erau de faimoși în descifrarea misterelor lumii, pe atât de neputincioși s-au dovedit în fața pergamentului.

Regi și Împărați s-au adunat în cel mai mare consiliul văzut vreodată, pentru că fiecare dintre aceștia simțea importanța de dincolo de acele figuri geometrice.

Templele Lunii au început a se umple, rugăciunile și ofrandele cele mai bogate ridicându-se spre cer pentru a o îndupleca în dăruirea unui răspuns.

Însă, Luna știa că acel pergament apăruse conform anticei profeții a neoamenilor, primele ființe ce populaseră planeta cu mii și mii de ani în urmă.

Se ruga doar ca Soarele să nu-și amintească Profeția și cuvintele neoamenilor atunci când au decis să urce dincolo de nori și să dispară pentru totdeauna de pe Pământ.

Dar oamenii erau insistenți în slava ce i-o aduceau și puțin lipsea ca tăcerea ei să ducă la pierderea supușilor.

Cum ar fi reacționat însă aceștia dacă ar fi aflat adevărul despre Ea?

Cum și-ar mai hrăni ea strălucirea și splendoarea, dacă templele ei ar fi părăsite sau distruse?

Era prima dată de la începutul lumii când îi era pus în pericol cultul.

Atunci s-a hotărât să spună adevărul pe jumătate.

A privit din nou spre mulțimile adunate în câmpii și pe culmile munților și a ales o fetișcană drept mesajer al răspunsului divin.

Fata, de cum a fost aleasă, începu să cânte și să danseze nemaivăzut până atunci.

Trupul ei descria mișcări precum Șerpii, încolăcindu-și brațele într-un ritm haotic și înfricoșător.

BDBE AB B E CFEEF

Cuvinte necunoscute erau slobozite în acest timp de gura ei, iar vocea se transforma neîncetat.

Uneori părea un plâns firav, alteori un cântec dulce, ca mai apoi vocea să fie înălțată atât de mult, încât pădurile și apele să se cutremure.

Oamenii o priveau înspăimântați și Uimiți, până când o vrăjitoare bătrână se desprinse din mulțime, glăsuind:

– Dragii babii acesta este semnul la rugăciunile noastre!

– Măreața noastră zeiță s-a îndurat de noi și ne-a trimis dezlegarea misterului.

– De unde știi tu bătrâno, a apostrofat-o unul dintre conducători?

– O-i fi tu maică, rege, îi răspunse aceasta, dar n-ai pic de înțelepciune!

– Privește-i ochii și spune-mi ce vezi!

– Cum aș putea să-i privesc ochii, dacă cum te apropii, ea se încolăcește precum un șarpe și te sugrumă în groaznica-i îmbrățișare?! a glăsuit regele.

– Doar îmbrățișarea unui viteaz cu inima curată și neprihănită de dragoste, va putea s-o liniștească! a dat maga răspuns.

Regii și împărații au pornit atunci sfat cu înțelepții lor pentru a găsi, fără prea multe greutăți, acel viteaz cu inimă străină de iubire.

Și pe când muritorii stăteau la sfat, Luna privea mulțumită spre ei și tare era mândră de iscusința de care dăduse dovadă.

Soarele însă, nu avea habar de ceea ce se iscase pe pământ și odihnea liniștit dincolo de linia orizontului.

Caleașca albei zeițe începu să coboare de pe bolta cerească. Oricât de mare ar fi fost puterea ei, doar în anumite momente și la răstimpuri îndelungate, Luna își putea eclipsa total sau parțial, fratele. Dar acea zi era îndepărtată, iar ea trebuia să părăsească scena omenirii.

Prima poveste: Șiretenia Lunii

Luminariul zilei se ivi cu voioșie pe cer, nebănuind ce vâlvă și haos crease sora lui.

Observă totuși că oamenii nu-și mai îndeplinesc îndatoririle, orașele fiind pustii.

Trebui să aștepte până în miez de zi pentru a se urca în vârful cerului și a cuprinde cu privirea întregul pâmânt!

Ochii săi înflăcărați au descoperit imediat pe tânăra ce se învârtea neobosită și cânta în limba neoamenilor.

În acel moment, Soarele a înțeles că a sosit clipa. Glasul ființelor ce le dăduseră viață, îi răsuna în inimă:

– Iar atunci când unul dintre voi va înlănțui oamenii în mrejele sale, acest pergament va ieși din adâncul scoarței terestre.

– Niciunul dintre voi nu are voie să fie atotputernic! le-a spus marele Alb, liderul neoamenilor.

– Voi, trebuie să păstrați echilibrul! Voi, trebuie să țineți unite și eterne, ciclurile pe care noi le-am dăruit acestei planete!

– Fără voi, noua lume și ordine, se vor prăbuși în neant și odată cu ele, același sfârșit vă va aștepta și pe voi!

Aceste cuvinte erau moștenirea și legământul făcut cu creatorii vieții…

Privind încă odată în jos, Soarele mormăi în barbă:

– Aici este mâna dragii mele surioare! Numai ea se putea gândi la o asemenea șiretenie și doar pentru a trage de timp!

Astrul nopții a auzit cuvintele fratelui său și acum se învârtea neputincioasă printre nori nopții universale!

… VA URMA

Apreciază această postare!

Apasă pe steluță pentru vot!

Media voturilor 5 / 5. Număr voturi: 3

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.