Frânturi de imaginație
Blog

Frânturi de imaginație – 16 iulie 2020

5
(4)

Sus pe acoperișul pământului m-au dus pașii.

Adierea vântului mi-a creat încălțări înaripate și am străbătut înălțimile cu ușurința zglobiului Hermes. Doar respirația mi-a fost întretăiată de frumusețile ce mi s-au desfășurat în cale. Cei doi ochi păreau a nu-mi fi îndeajuns pentru a le cuprinde și a le închide în suflet pentru totdeauna.
Zeci de culori mi s-au dezvăluit însoțite de trilurile păsărilor.
Soarele stătea să apună, dar parcă-și amâna plecarea pentru a-mi mai lăsa încă timp.
Timp să admir, timp pe care să-l pot opri odată ajunsă acolo.

Îmi imaginam cum ar fi să fur măcar un pumn de firicele aurii din clepsidra universului și să le țin strâns în palmă. Să le simt finețea și graba de a se reîntoarce acolo unde le este locul…

Am plecat cu o singură dorință: aceea de a găsi Liniștea Primordială! De a mă scălda în acordurile ei! De a pluti pe acele valuri incolore și de a mă lăsa fermecată de începuturi.
Pentru că, acolo, se găsea Izvorul Începutului Universal!
Din el visam să-mi potolesc setea și să mă înfrupt mai apoi din liniște.
Acordurile ei să-mi pătrundă trupul până în cele mai mici celule, până în cele mai ascunse colțuri ale sufletului și ale minții. Să mă descătușeze de orice este omenesc și muritor.
Să devin una cu materia, un mic atom al nemuririi…

Așa gândeam în timp ce aripile de la picioare mă purtau în sus, tot mai în sus.

Treceam peste câmpii, dealuri și piscuri ce străjuiau cu credință întreg acel ținut. Aerul devenea tot mai tare, mai pur, mai răcoros. Dar eram atât de înfierbântată încât era o  binecuvântare pentru trupul meu.
Miresmele se amestecau între ele, creând o simfonie nebună de plăcere ce-mi penetra simțul olfactiv cu delicatețe.
Totul în jur era magic, sublim, fermecător și mă întrebam cum de n-am știut că există așa ceva pe pământ.
Cum mi-am permis să stau atâta timp închisă nu doar între zidurile de beton, dar încuiată în mine, zidită ca Ana a lui Manole de propria-mi neputință și comoditate.
Și am urcat, am zburat, am plutit printre toate acele frumuseți, culori pline de viață și de speranță și parcă-mi doream ca acest zbor să nu se mai încheie.
Ajunsă acolo sus, am pășit pentru prima dată pe o pătură de nea uluitor de albă, moale și strălucitoare. Un covor al iernii ce împodobea stâncile golașe și îmbia în același timp de a păși pe el.
Vegetația în jur se rărise, dar acest lucru nu schimba cu nimic măreția locului.
În solitudinea sa avea o frumusețe aparte.
M-am îndreptat plină de emoție, dar împinsă de curiozitate, către marginile platoului… Și atunci, pentru a nu știu câta oară, respirația mi s-a tăiat din nou. Un nod în gât îmi susținea emoția dar și lacrimile de încântare ce dădeau să țâșnească fără control.

Acela era Raiul, Raiul pământesc  creat de către Divinitate și întreținut de natură!

Jos, în vale, marea strălucea în ultimele raze ale astrului solar. Își unduia valurile cu blândețe, iar muzica lor o trimitea în depărtări însoțită de glasul pescărușilor.
Munții o priveau din înălțimi cu drag, trimițând vânt în pupe ultimelor bărci de pescari.

 

Frânturi de imaginație
Frânturi de imaginație – Arhivă personală – Termini Imerese (Sicilia) iulie 2020
Nu se mai auzea nimic în jur, totul înghețase în nemurire. Era doar liniște, o liniște profundă ce mă învăluia în misterul ei.
Roșul purpuriu al cerului îmi era acoperiș, iar dacă-mi doream, puteam să întind mâna și să ating norii de vată ce pluteau alene.
În sfârșit, am reușit! mi-am șoptit mie însămi.
În sfârșit, am găsit locul unde Timpul încetinește pierzându-se în depărtări!
Doar eu și măreția Naturii ce și-a deschis brațele pentru a mă primi la sânul ei!

Și am rămas acolo o eternitate, privind și trăind iar și iar Începutul Universal!

Surse:

  • fotografii din arhiva personală – Sicilia Iulie 2020

Apreciază această postare!

Apasă pe steluță pentru vot!

Media voturilor 5 / 5. Număr voturi: 4

Nu există voturi! Votează primul.