Interviu cu Mona R. – blogger și scriitor

Rândurile de mai jos vi se vor înscrie în suflet.

Dansul cuvintelor ei nasc emoții aparte, readucând la suprafață sentimente ascunse adânc în cămăruțele inimilor noastre.

Cel de-al treilea articol din seria „Interviuri cu mămici” aparține Ei, Monei R., blogger și scriitor, al cărei stil magic cucerește și inspiră încă de la prima propoziție.

Și nu am fost singura persoană ce s-a lăsat purtată în lumea poveștilor ei.

Purtați în universul cu flori de cristal și nori de vată, s-au lăsat și membrii juriului din competiția Superblog, ce, nu doar că au premiat-o la majoritatea probelor, dar i-au oferit și cel de-al doilea loc pe podium.

Așadar vă las s-o descoperiți pe cea care „a visat mereu să scrie și a hotărât, într-un final, să își îndeplinească visul” – Mona R.

Iar dacă povestea ei v-a trezit dorința să o însoțiți în această minunată călătorie literară, puteți accesa oricând blogul ei, O carte nescrisă.

Bună dragă Mona,

doresc, în primul rând, să îți mulțumesc că ai acceptat invitația mea.

Înainte de toate te rog să ne vorbești puțin despre tine înainte de a deveni mămică.

Bună, Lelia și mulțumesc pentru ocazia oferită!

Cum eram eu înainte de a fi mamă?

Aceeași, doar că mai tânără.

Privilegiul de a fi mamă mi-a adus bucurie și împlinire, dar nu m-a redefinit. M-a îmbunătățit. Am fost mereu un om vesel, plin de viață, care își ascundea vise prin buzunare. Iubeam să râd, să mă pierd în povești, să citesc și să mă uit la filmele preferate îmbrăcată în pijamale. Eram banală cu pete de culoare pe alocuri.

Azi sunt la fel. Râd zilnic, alături de copiii mei, după ce îi adorm mă pierd în povești cu jumătatea mea, cărțile și filmele își așteaptă cuminți rândul, însă îmi găsesc timp și pentru ele. A! Și pijamaua e tot nelipsită.

Ce fac diferit?

Mi-am agățat visele de piept, la vedere. De când sunt mămică am mai multă încredere în viață, în mine.

Regreți acea perioadă?

În sensul dacă mi-e dor de ea?

Uneori mi-a fost. Când copiii erau mici și complet dependenți de mine, îmi era dor de un moment doar al meu. De a dormi la sfârșit de săptămână până la prânz dacă vreau. De a ieși în oraș neplanificat, doar pentru că așa simțeam. Acum au mai crescut și lucrurile sunt mai așezate. E un haos mai ordonat, să spun așa. Așadar, nu! Nu mai îmi este dor deloc de acea perioadă. Iar regrete nu prea am eu, în general.

Decizia de a rămâne însărcinată a fost planificată sau a venit pe neașteptate?

Ne-am dorit copii din prima clipă. De fapt, soțul meu nu m-a cerut de soție, el m-a întrebat: Vrei să fii mama copiilor mei?, iar eu am zis „Da!”.

Ne-am gândit că atunci când va fi momentul, vor veni și ne vom bucura. După trei ani am început să ne facem probleme și să ne punem întrebări. Au urmat investigații, vizite la medic, tratamente. În zadar. Așadar, am renunțat la ideea de a mai fi părinți. Ne-am promis să ne fim îndeajuns. Și ne-am fost!

După șapte ani de așteptare a venit vestea că voi aduce pe lume pe minunea noastră mare, Damian. Iar după încă un an s-a cuibărit în trupul meu și minunea mică, Filip.

Îmi place să cred că a fost un neașteptat planificat de viață. Copiii mei, întâmplările mele perfecte.

Ce ai simțit în momentul în care sarcina ți-a fost confirmată?

Panică! Mi-a fost frică multă vreme să mă bucur. Sincer, pe prima sarcină nici nu m-am bucurat foarte mult. Îmi era frică de cum va decurge, dacă va fi sănătos, dacă, dacă, dacă… La a doua a fost altfel. Am fost tot speriată, dar știam ce mă așteaptă. A fost mai ușor.

Multe femei sunt speriate mai mult de perioada de sarcină, de schimbările ce intervin. Povestește-ne puțin ce înseamnă perioada de sarcină! Cum ai întâmpinat schimbările, la nivel fizic și mental, în cele 9 luni?

Sarcina nu este o boală. Este o stare fiziologică. Acesta este adevărul și așa ar trebui privită și trăită. Realitatea e cam așa: vrei nu vrei, îți place sau nu, te trezești că ești pe un montagne russe în primul rând. Și începe o cursă imprevizibilă, plină de senzații noi, emoții, temeri, extaz, agonie, de toate.

Eu am fost norocoasă. Am avut parte de sarcini ușoare. Primul trimestru nici nu aș fi știut că sunt însărcinată dacă nu aș fi avut sarcinile confirmate. Mi-a fost greu cu amândouă în ultimul trimestru. Creierul meu îmi spunea că pot, corpul mă contrazicea. Eram limitată în mișcări și abia respiram, iar de dormit noaptea nici poveste! Vezica mea le-a fost minge de fotbal, drumurile la baie au devenit atât de dese încât îmi venea să mă culc în vană. Dar poate totul e special creat așa. Să te obișnuiești cu somnul fragmentat, pentru a nu fi șocul așa de mare după ce se naște bebe :).

Experiența nașterii este unică. Ți-a fost teamă de marele moment? Cum ai ales să naști și care au fost motivele acestei alegeri?

Trebuie să precizez că mama nu alege cum naște. Cel puțin nu ar trebui să poată face asta. Alegerea de a naște natural sau prin operație ceazariană trebuie să aparțină medicului. Mama are datoria de a se interesa și a opta pentru un medic competent în care să aibă încredere.

Acum să răspund la întrebări 🙂

Da, mi-a fost foarte frică. Și e firesc să fie așa. Dar aveam încredere în echipa medicală, fapt care m-a ajutat foarte mult. Am născut până la urmă prin cezariană de urgență, la un spital de stat. A fost bine. Contrar poveștilor auzite și citite înainte. M-am simțit respectată și înconjurată de empatie, lucru de care orice mămică are nevoie.

La al doilea copil am avut posibilitatea de a alege dacă insist pentru o naștere naturală. Se poate și după una prin cezariană. Doar că sunt niște riscuri în plus, datorită uterului cicatricial. După ce am discutat cu medicul și am pus în balanță raportul risc-beneficiu, i-am urmat sfatul și am făcut din nou cezariană. Nu a fost ușor, niciodată nașterea nu va fi floare la ureche. Dar trece! Și te bucuri de minunea ta. Important e să fie sănătos copilul și mama. Nu-i așa?

 Care a fost primul gând pe care l-ai avut în momentul în care ți-ai ținut copilașul în brațe?

Nu a fost ca-n filme, asta e clar!

Făcând cezariană nu mi-am văzut copilul decât după două zile, când am ajuns pe salon. Din păcate în spitalele de stat nu se pot aduce nou-născuții pe secția de Terapie intensivă. Nu este rea-voință, dar nu se poate. Pe Terapie se duc toate cazurile operate, nu doar lăuzele, ci femei cu multiple patologii, așadar nu este deloc un mediu pentru un nou-născut.

Pe primul meu copil nu l-am recunoscut inițial a fi al meu. Îl căutam în continuare în mine. A durat câteva ore până ce inima mi-a bătut certitudinea că puiuțul din fața mea este parte din mine. Și atunci am simțit o nouă senzație, iubirea față de copilul tău. Nu o pot descrie sau explica. Este totul. Pentru mine a fost totul.

La a al doilea copil a fost diferit. Știam ce mă așteaptă. M-am mobilizat mai repede. Am ajuns în salon la opt ore după naștere și l-am primit lângă mine. Și deja eram mamă. Damian mă făcuse mamă, așadar l-am lipit și pe el de suflet și nu i-am mai dat drumul.

Consideri că instinctul matern este suficient în creșterea și educarea unui copil?

Se spune că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Deci aș tinde să spun că nu este suficient. Dar nu știu. Nu știu cum se crește și se educă un copil. Nu există reguli. Eu încă învăț în fiecare zi. Și tot greșesc. Ce nu uit să fac este să îi iubesc, iar ei să știe asta. Restul, vom vedea. Sper să fie amândoi bine. Să crească frumos. Și să fie destul de înțelepți și norocoși să își găsească anturajul potrivit când va veni vremea.

Care consideri că sunt cele mai importante valori ce trebuie insuflate unui copil?

Respectul de sine, încredere în ei înșiși și „Ce ție nu-ți place, altuia nu face.” Și să aibă mereu drumul spre „acasă” în suflet.

Venirea copilului în ce mod v-a schimbat viața?

Ne-a dat-o peste cap, ne-a aranjat-o, ne-a îmbunătățit-o. Toate schimbările au venit firesc și natural. Ne-am învățat unul cu altul. Nu a fost ceva brusc, s-au schimbat toate cumva pe nesimțite. Ne-am redefinit prioritățile și totul a fost bine.

Există o rețetă în a menține echilibrul între viața de familie și job?

În viață nu există rețete. Fiecare face cum crede că e mai bine pentru el și pentru familia lui. Singurul lucru ce l-aș spune este, nu-ți aduce munca acasă. Când intri în sânul familiei fii mamă, fii tată, soț și soție, dar nu te mai gândi la muncă.

Prezența ambilor părinți în creșterea copiilor este extrem de importantă. Cum îți implici partenerul în acest sens?

Nu-l implic eu. S-a implicat singur, cum era normal. Când erau copiii bebeluși mi-a oferit privilegiul de a fi doar mămica lor, de a sta doar cu ei. Mă ajuta la băiță și îi scotea la plimbare uneori. Mai multe nu avea ce să facă. Eu i-am alăptat pe amândoi, așadar aici nu mă putea înlocui. În schimb, a preluat celelalte sarcini ale familiei, pentru a îmi fi cât mai ușor: cumpărături, gătit, curățenie. Până au crescut copiii mai mari doar el a făcut toate acestea. Aprovizionarea și gătitul tot el le face și acum, dar la curățenie îl mai ajut din când în când.

Copiii, pentru moment, sunt mai dependenți de mine. Chiar se întâmplă ca în bancul ăla, să strige „Tati, tati! Da! Unde e mami?”. Dar tati e mereu aici. E lângă noi. Și rolurile se vor inversa cât de curând, sunt convinsă. Acum mă mai bucur că sunt așa lipiți de mine.

Ne poți spune care a fost cea mai frumoasă amintire de când ai devenit mămică?

Nu am cea mai frumoasă. Am momente de neuitat. Prima dată când mi-au spus „mama” și „te iubesc”. Când i-am văzut făcând primii pași și având încredere deplină că îi voi prinde. Când mi-au dat din proprie inițiativă primul pupic. Când le-am auzit pentru prima dată râsul. Multe momente. Și vor mai fi. Și fiecare va fi cel mai frumos.

Dar cel mai dificil moment/perioadă?

Când sunt bolnavi. Atunci e cel mai greu. Ești neputincios și ai vrea să suferi tu în locul lor. Când sunt triști sau au suferit o nedreptate. Ai vrea să nu îi doară nimic, să plângi în locul lor, să te doară pe tine. Însă este imposibil să trăiești pentru ei, dar ca părinte vei suferi mereu alături de puii tăi.

Cunoaștem cu toții sinceritatea copiilor. Tu ce lecție ai primit sau învățat de la copilul tău?

Am învățat să fiu om. Am învățat răbdarea și iertarea, deși nu îmi iese întotdeauna cum mi-aș dori. Am învățat să mă uit din nou la lumea înconjurătoare. Și să văd că e frumoasă! Chiar și viermii și gândacii. Am băieți, trebuie să fac wow la orice gânganie și să țip în capul meu. Dar, pe cuvânt că unii sunt chiar drăguți :))))

Un copil sau mai mulți, cum crezi că ar fi mai indicat?

Cum simți și îți permiți. Copii este ușor să faci, iar când sunt micuți nu e așa greu. După, este altă poveste. Consider că trebuie să fie hotărârea părinților. Cum cred ei. Este bine oricum. Nu contează că este copil unic sau are frați ori surori. Important este să se simtă iubit și respectat.

Ce mesaj ai transmite proaspetelor mămici?

Să aibă curaj și putere și să încerce să se bucure de fiecare perioadă. Să nu se streseze inutil și să doarmă când doarme bebe 🙂

Dar celor ce nu își doresc copii?

Un copil nu trebuie să fie un accident, o monedă de schimb sau de șantaj. Nici o speranță de a salva un cuplu. Un copil trebuie să ți-l dorești.

Nu te vezi în rolul de părinte?

Simți că nu vrei să ai copii vreodată?

Foarte bine! Nu fă!

Acceptă-ți decizia, trăiește împăcat cu ea și fii fericit! Se poate și fără copii!