November 21, 2024
Simfonia texturii parchetului premium Atras de minunățiile acelei săli, ce evoca timpuri de mult apuse, se îndepărtă fără să-și dea seama de grup. Parchetul somptuos suna precum clapele unui pian și parcă îl îndemna nu numai să valseze pe luciul lui, dar și să îl atingă. Cuprins de beatitudine, se întinse ușor la podea. Cu degete tremurânde, mângâie pardoseala, fiind învăluit ca prin magie de simfonia texturii acesteia. Lemnul acela cânta pentru el precum vechii trubaduri. Foșnetul pădurilor, susurul izvoarelor, soarele ce mângâia corolele falnicilor stejari, toate erau acolo pentru el, oferindu-i un spectacol senzorial ce avea să-și pună amprenta pentru totdeauna în inima lui. Parchet Stejar masiv Design Versailles- Select – 20x980x980 mm (poza preluată de pe site-ul Alma Parchet), poza dansatori preluată de pe Canva Free, toate prelucrate în Canva Free Trecuseră ani de la vizita sa la Palatul Versailles. Acum nu mai era acel tânăr visător, cel puțin nu la suprafață! La fel ca și copacii pădurilor milenare, adunase ani, ani ce puteau fi înnumărați pe trup și pe chip, dar sufletul îi rămase intact. Devenise un avocat de succes. Reușise prin multă muncă și determinare, dar cu onestitate și înțelepciune, să-și îndeplinească visurile! Totuși, în caseta inimii, se mai afla încă o dorință ce-i ardea pieptul. Încercase în nenumărate rânduri să-i dea glas, s-o elibereze, dar nu găsise o soluție până în acest moment! Iar acest lucru se transformase în frustrare. Ce folos că avea bani dacă nimeni nu reușea să-i transforme în realitate visul? Acea sală din Palatul Versailles! Sala unde fusese cuprins de vrajă și călăuzit către tărâmurile magice ale pădurilor. Acolo unde bucățile de lemn prețios îi cântaseră acea simfonie. Scena avea și acum același efect, ca în urmă cu mulți ani! Dar, de această dată, era decis s-o aducă în realitate lui. Poză preluată de pe site-ul Alma Parchet: Parchet stejar stratificat iclassici violino Alma Parchet – “Parchetul este prima mobilă în casă” -Silvia, am nevoie să îmi găsești locul de unde pot cumpăra cel mai prestigios parchet! Nu mă interesează costul! A venit vremea să-mi transform casa în acasă, să simt mirosul pădurilor, să mă întorc la rădăcini! Chiar nimeni nu mă poate ajuta? Secretara cea tinerică îl privi peste ochelarii ochi de pisică, tridimensionali, dar la modă. -Ai vizitat vreodată Palatul de la Versailles? o întrebă domnul Tudor, avocatul. Silvia căscă și mai tare privirea la șeful ei. Era o fată muncitoare, dar istoria și călătoriile nu erau punctul ei forte. Fără să mai aștepte un răspuns bărbatul căută repede pe internet renumitul obiectiv pentru a i-l arăta. -Uite ce vreau să faci! Studiază cu atenție aceste imagini, citește orice articol legat de parchet de lux și când termini, te aștept la mine în birou, ok? Și încă ceva: vreau să existe posibilitatea de a avea încălzire în pardoseală. Fata notă totul cu o rapiditate incredibilă, pe tabletă. Aici era de neîntrecut. Mulțumit și convins că Silvia înțelese task-ul dat, bărbatul se îndreptă spre biroul său. Pendulul ceasului bătu de nenumărate ori până când secretara, cu ochelari tridimensionali, își făcu apariția în biroul lui. -În sfârșit, credeam ca m-ai dat uitării! glumi el, atunci când o văzu în pragul ușii. -Ia sa vedem, ce ai găsit? Ce este asta, Silvia? întrebă imediat domnul Tudor. -O listă! răspunse secretara. -O listă cu ce, fată dragă? Ce înțeleg eu de aici? -Păiii, se bâlbâi Silvia, este o listă cu firmele unde se poate găsi parchet de lemn. Aveți contactele, adresele de la showroom-uri… -Păi și imagini?? Tu nu știi că o poză face cât o mie de cuvinte? O liniște apăsătoare se lăsă în biroul bow-window al avocatului Tudor. Avocatul citea printre rânduri numele firmelor, când, dintr-o dată, numele Alma Exquisite Floors îi făcu inima să tresalte. Între timp, pendulul continua să se miște alene dintr-o parte în alta, hipnotizând atmosfera. -Programează-mi, te rog, o vizită în showroom-ul celor de la Alma Exquisite Floors! -Imediat șefu’! Numele celor de la Alma Parchet îl atrăgea ca un magnet. Spera doar să nu fie din nou dezamăgit. Călătoria lui spre a recrea o atmosferă din alte timpuri devenise obositoare. Se simțea precum eroul din povești ce pornea pe un drum plin de mister. Un drum inițiatic valoros, încărcat cu învățăminte. Dar, măcar acelui erou i se dădea posibilitatea să întâlnească personaje cheie, pentru a reuși să-și îndeplinească scopul. Lui, în schimb, ce i se oferea? O secretară care nici măcar nu putea face diferența între un parchet laminat și un parchet premium! -Șefu’, am programat vizita la showroom-ul celor de la Alma Parchet! Puteți merge astăzi! Adresa showroom-ului este chiar aici, în București, în strada Fântânica nr. 14, sector 2. În apropiere de Mega Mall și Gara Obor, lângă Biserica Capra. Avocatul mulțumi repede secretarei și dispăru pe ușă. Site-ul companiei îi oferise informațiile necesare ce îl determinară să le facă o vizită imediat. Fondatoarea companiei Alma Parchet, Georgiana Enache, reușise să transforme o afirmație într-un adevărat concept: ”Parchetul este prima mobilă în casă”. Acest lucru se întâmpla în anul 2011, când compania a apărut pe piața de pardoseli premium, în special din lemn. Dorința tinerei antreprenoare a fost de a oferi românilor tot ce e mai bun și mai durabil pentru casele lor. Și nu s-a oprit aici! Împreună cu echipa ei a ales să fie alături de clienți pe tot parcursul procesului, din etapa de căutare, oferind consultanță și până la livrarea și montajul produselor alese. Ajuns la adresa indicată, inima domnului Tudor începu să vibreze de entuziasm. Mulțimea de produse expuse și acel parfum autentic al naturii îi cuceri toate simțurile. Deja își imagina fiecare pas pe care îl va face pe acea pardoseală deosebită și cum tălpile îi vor fi mângâiate de căldura amintirilor. În sfârșit, casa lui va îmbrăca veșmintele unei eleganțe de necontestat. Întâmplare sau noroc, dar reușise s-o întâlnească chiar pe fondatoarea companiei. Și nu doar atât! Distinsa doamnă se oferi să îl ajute în a face cea mai bună alegere. Avea dreptate această curajoasă antreprenoare! La ce te puteai gândi atunci când auzeai
I read, I travel, I become În copilărie, în pagini de cărți m-am ascuns, căci ele-mi zugrăveau lumea-n alte culori. Cărțile m-au fascinat dintotdeauna, pentru că mi-au demonstrat că totul este posibil, trebuie doar să vreau, să cred și mai apoi să pornesc la drum! Tot ele mi-au descoperit înțelepciunea milenară a civilizațiilor de mult apuse. Mi-au dat speranțe și m-au ajutat să mă dezvolt, să înțeleg diferența între bine și rău și să deslușesc dincolo de cuvinte, însemnătatea lumii. Cu trecerea timpului, am înțeles însă, că lumea în sine este o carte, iar dacă nu o cutreier nu mă pot numi cititor. Și atunci am început să călătoresc și nu m-am mai oprit! Pentru a mă putea bucura pe deplin de paginile infinite ale acestei opere universale, mi-am găsit însoțitor pe măsură, pe soțul meu. Împreună, am străbătut Italia în lung și-n lat, până ce teritoriul ei a început să ne strângă. Atunci, ne-am îndreptat pașii dincolo de granițe: Bulgaria, Grecia, Slovenia, Slovacia, Croația, Ungaria, Austria, Elveția, Franța și mai vrem. În plus, Soarele se apropie de punctul vernal pe bolta cerească. Ceea ce în limbaj astronomic și astrologic înseamnă că urmează echinocțiul de primăvară. Fenomen ce va avea loc în acest an pe data de 20 martie la ora 05:06. Ca astrolog, urmăresc bolta cerească și celebrez evenimentele importante. Iar odată cu producerea echinocțiului de primăvară putem ieși, în sfârșit, din hibernare. Ziua va câștiga teren, iar dragul zeu Apollo (Soarele) își va putea purta caleașca trasă de mândrii săi armăsari, dăruindu-ne razele sale călduroase. Așadar, este momentul prielnic pentru a planifica o nouă călătorie! – Unde? – Din nou, în Franța! Într-unul dintre cele mai vechi orașe ale sale, în antica Massalia. – Când? – Imediat ce primăvara va porni la drum, lăsând în urma ei curcubeu de culori, sunete zglobii de izvoare, parfum de lavandă și viață de jur împrejur. Întoarcerea în faimoasa Provence nu este o alegere întâmplătoare. Totuși, de această dată, vom merge mai bine echipați din punct de vedere lingvistic. Suntem deciși să spargem această barieră de comunicare și să evităm problemele întâmpinate în trecut. – Nu, nu, nu ne-am apucat de învățat limba franceză! Cu toate că, nu ar fi o idee rea. Fiind de fel mai comozi, totuși iubitori de tehnologie, am decis să luăm cu noi un dispozitiv de traducere instant. Acesta ne va facilita comunicarea oriunde și în orice situație. De această dată, dorim să ne integrăm total în peisajul Franței și acum putem face acest lucru cu ajutorul dispozitivului mobil de traducere Vasco Translator. – Înainte totuși, de a vă vorbi despre această minune tehnologică, consider necesar să vă povestesc peripețiile lingvistice marsilieze care ne-au determinat să recurgem la această alegere. “Dacă toate orașele sunt niște labirinturi, atunci Marsilia este orașul prin excelență” (René Allio) Exact precum afirmă René Allio, Marsilia pentru noi a fost un adevărat labirint în privința comunicării. Decizia de a vizita orașul-port, am luat-o pe loc. Cam așa ne organizăm noi vacanțele, de pe o zi pe alta. Am căutat pe internet un hotel în centrul orașului și, mai ales, în care să se poată comunica în engleză și/sau în italiană. Nu ne-a luat mult să-l găsim, acesta făcând parte dintr-un lanț hotelier internațional cunoscut. Îndeplinea toate cerințele noastre. Încă vreo două ore de făcut bagaje, pus pisicuțul în mașină și gata! La ora prânzului eram deja plecați din fața casei. Cu toate că, teoretic, distanța dintre locuința noastră și centrul Marsiliei este în jur de 500 km, din cauza aglomerației de la granița italo-franceză, am ajuns în oraș după asfințitul soarelui. De fapt, era întuneric bine. Ce ne-a frapat imediat a fost mizeria de pe străzile principale și de pe trotuare. Am mai văzut orașe murdare, dar cum arăta Marsilia în acea noapte de august ne-a lăsat fără cuvinte. Pur și simplu, tomberoane de gunoaie răsturnate își căscau gurile pline până în mijlocul șoselei. Oarecum speriați de ce va urma și de cum se preconiza vacanța noastră, ne-am continuat drumul spre hotel. Împrejurimile hotelului erau copie la indigo cu intrarea în oraș, însă interiorul acestuia respecta standardele internaționale de curățenie și modernism. Cum am ajuns la fața locului, am descoperit că personalul hotelului, nu numai că nu cunoștea limba italiană, dar nici măcar limba engleză. Conversația se purta cu trei cuvinte în engleză, după care franceză, iar la final, prin semne. Nu vreți să știți cât ne-am învârtit pentru a găsi parcarea hotelului, în urma explicațiilor primite. După vreun ceas, am reușit să ajungem în cameră și să respirăm ușurați că am trecut prima probă. Obosiți, după aproape 12 ore de călătorie, ne-am lăsat să alunecăm în lumea lui Morfeu, cu speranța că a doua zi va fi mai bine! Trezirea ne-a dat-o pisicuțul nostru, care ne însoțește în fiecare vacanță. Am întredeschis fereastra, bucuroasă să inspir aerul sărat ce venea dinspre mare. Din păcate, momentul de respiro a fost scurt, fiind întrerupt de doamna de la curățenie. O doamnă de culoare, amabilă, dar care abia vorbea limba franceză, nu mai zic de engleză sau italiană. Și acum, ia și explică-i doamnei că noi avem animăluțul cu noi, animăluț care cum vede o ușă deschisă fuge direct spre ea. Deja mă vedeam alergând disperată pe holuri să-l prind pe Arancino. Tot limbajul semnelor și prezentarea motănelului nostru ne-a salvat și de această dată. Depășind și acest moment, am plecat, într-un final, să vizităm renumitul oraș francez. Fiind cazați exact în centru, Marsilia ni s-a descoperit dintr-o dată în toată măreția ei…orientală. Și acum glumim că, noi am fost în vacanță în Turcia, nicidecum în Franța. Orașul mediteraneean este un furnicar de zgomote și culoare, dar care ne-a cucerit iremediabil. Oarecum, eu m-am simțit acasă printre acei oameni de toate naționalitățile, printre atâtea culturi diferite, atât din punct de vedere etnic, lingvistic, cât și gastronomic. Menționez și partea gastronomică, deoarece aici, la unul dintre restaurantele de pe bulevardul principal, am mâncat cea mai bună și autentică shaorma și cel mai bun
„Fierbe mustul, toarce vinul,Prin butoaie-şi plimbă chinul,Ca apoi să se găteascăPentru masă-mpărătească (…)” Cântul scripcarilor ce, prin muzica lor recreau timpuri istorice de mult apuse, îmi aducea aminte de gustul mustului din copilărie, pe care papilele mele gustative îl resimțeau din plin. Viori, cimpoaie, lăute cu trei coarde, fluiere și tobe erau toate acolo, alături de noi, turiștii, costumați în port popular moldovenesc, conform secolelor XIV-XIV. Secole renumite în istorie pentru cea mai lungă domnie din statele românești, cea a domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. Compania Beciul Domnesc a fost cea care a avut inedita idee de a ne transporta în alte dimensiuni, cu ajutorul ambroziei din paharele oferite spre degustare. https://atlantidei.eu/wp-content/uploads/2024/03/Bianco-Collage-Video-Estate-Storia-Instagram.mp4 Până a ajunge însă la faimosul obiectiv situat în localitatea Odobești, județul Vrancea, ne-am lăsat furați de peisajele uimitoare ale satelor din împrejurimi. Dealurile înveșmântate în viță de vie ne-au cuprins în sânul lor, dornice de a ne împărtăși legendele acelor locuri. Odată cu intrarea pe dealul Dălhăuți, am găsit podgoriile Beciului Domnesc. De fapt, doar o mică parte dintre plantațiile cu viță de vie ce aparțin companiei din Vrancea. Deoarece, în Focșani și Odobești, societatea deține patru centre de condiționare și îmbuteliere pentru vin, băuturi spirtoase și oțet. Celelalte două centre de vinificație se află la Huși, județul Vaslui. În acel weekend de sărbătoare, aceștia au dorit să ne ofere o experiență unică și de neuitat: vizitarea renumitei crame și o degustare a patru sortimente de vinuri, plus un vinars. Dar nicidecum printr-o vizită obișnuită! Am fost invitați cu toții în locul unde istoria s-a împletit cu tradiția, înnobilând prezentul: la Monumentul Beciul Domnesc. Aici, ni s-au oferit costume de epocă pentru a fi în ton cu atmosfera. Și, ca printr-o vrajă, ne-am transformat cu toții fie în răzeșii domnitorului fie în curteni sau în boieri. Forma de “cruce” a monumentului, ușa masivă de lemn de la intrare, sculptată cu simboluri ce amintesc de semnificația culturală și spirituală a cramei, au contribuit la decorul realizat cu atâta minuțiozitate și fantezie a gazdelor noastre. Textul inscripționat pe ușă este în chirilică, ceea ce dovedește, din nou, faptul că această cramă are o vechime mai mare și decât limba română. “(…) Cântă mustul, vinul toarceÎn solfegii se întoarce,În iubire guverneazăBătrânețea o sfidează,Este freamăt, poezieCu buchet și fantezie,Este și medicamentulCe-întărește sentimentul,Este vis este putereEste struna din țitere,Tulburând ades vedereaSfâșiind încet tăcerea.(…)” Așa-și continuau cântul lăutarii, în timp ce noi pășeam cu emoție și sfială pe sfântul pământ moldovenesc. Prinsă în mrejele versurilor, a aromelor ce umpleau aerul din belșug, fără să-mi dau seama, m-am îndepărtat de grup. Soțul și prietenii noștri oricum cred că s-au așteptat ca eu, la un moment dat, să dispar de lângă ei. Cu toate acestea nu eram chiar singură în călătoria mea. „(…) Se întrece în candoareDoar cu fetele în floareȘi începe să șopteascăAșa precum o fetească,Blondă ca un spic în lanuriRânjind la drumeți prin hanuriBlândă şi curtenitoareScorpie stăruitoare,Limba-ncepe să dezlegeTainele să le abnegeDor şi cântec să impunăÎn privirea cea nebună (…)” Influențată de versurile scripcarilor, în mână, țineam cu emoție un pocal de Fetească Albă, un sortiment deosebit, marca Sigillum Moldaviae. Am ales să fiu însoțită de acest vin alb, demisec, deoarece este potrivit pentru orice moment al zilei. Fiecare picătură din Feteasca Albă Sigillum Moldaviae mi-a inundat bolta palatină cu notele delicate ale florilor de câmp, accentuate discret de note citrice, dar și de note fructate de pepene galben și pere. Aciditatea acesteia, aromele sale și gradul de alcool le-am simțit bine echilibrate, chiar dacă nu sunt o cunoscătoare în domeniu. Feteasca Albă Sigillum Moldaviae Răsfățată de acest gust autentic românesc, am coborât pe scările de piatră. Scări ce m-au purtat în hrubele reci, cu bolți semicirculare, întărite și consolidate cu arce și dublouri din cărămidă. Temperatura de 7-9 ⁰C și o umiditate constantă mi-a scuturat bine trupul, dar am mai luat o înghițitură din vinul strămoșesc pentru a-mi putea continua călătoria. Mi-am dat seama că tocmai acest climat rece și ventilația naturală, cu ajutorul gurilor de aerisire, permit celor peste 100.000 de sticle de vin să respire tihnit și domol, adăugând acestei licori un plus de delicatețe, eleganță și, bineînțeles, o calitate net superioară. Am descoperit cu uimire sticle de vin ce aveau înscris anul 1949. Spre exemplu, o Băbească de Nicorești ce s-a transformat într-un adevărat vin de colecție. Incursiune în istoria vinului Vinul, acest lichid care și-a făcut drum până în zilele noastre, elixir seducător, versatil, dătător de plăcere și medicament. Însoțitor al oamenilor de rând și al capetelor încoronate, dăruit de zei pentru a alunga îngrijorările și teama, dar și pentru a alina, consola și încuraja. Și nu doar atât! Prin puterile sale magice, tămăduitoare, a fost investit cu semnificații sacramentale, reprezentând sângele sfânt al Mântuitorului. Existența sa s-a împletit și contopit cu istoria umanității chiar de la nașterea acesteia. Miturile antice au prins viață sub pașii mei. Podeaua de piatră s-a transformat într-un uriaș proiector de cinema. Acum vizionam curtea miticului rege persan Jamsheed, unde, datorită uneia dintre concubinele sale, acesta a descoperit cum strugurii fermentați nu erau o otravă. Dimpotrivă, aceștia urmând cursul naturii s-au transformat într-un lichid miraculos, vindecător și dătător de euforie. N-am apucat să privesc cu atenție toată legenda persană, căci fundalul s-a schimbat într-o clipă. De această dată, mă aflam în Grecia antică mergând alături de zeul vinului și al viței de vie, Dionysos. I-am putut observa mirarea și curiozitatea atunci când a descoperit o plantă firavă și necunoscută și cum a făcut tot ce a putut pentru a o purta în insula Naxos unde a și plantat-o. A ascuns-o cu grijă de căldura soarelui în os de pasăre, în os de leu și în scheletul unui cap de măgar. Odată sădită, planta s-a transformat în viță de vie, dăruindu-i zeului un fruct compus, cu boabe de diferite forme, cu miez dulce și semințe în interior. Acesta era strugurele, fructul din care se naște vinul. Aș fi dorit să mai fi rămas alături de zeul grec, dar proiectorul m-a readus pe
Mai întâi a fost povestea reConstruim acasă, cu acest gând, Silvia a luat avionul spre Italia. Nu s-a gândit niciodată că acele cuvinte, datorită unui tânăr antreprenor român, vizionar, urmau să devină un slogan la nivel național. O idee născută în urma unei statistici alarmante, referitoare la emigrarea românilor dincolo de granițe: 5.7 milioane dintre aceștia deja părăsiseră țara. Făuritorii de vise Din acel moment, povestea fetei s-a împletit cu dezideratul celor de la Vindem-ieftin.ro, căci necunoscute sunt căile Domnului. Fiecare pas, făcut de Silvia, a adus-o mai aproape de ei, făuritorii de vise și de comunitatea din care avea curând să facă parte. Dar, să ne întoarcem la povestea româncei noastre și la motivele ce au determinat-o să îngroașe rândurile diasporei. Drumul străinătății În avion, Silvia observă că peste jumătate din pasageri erau conaționali. –O altă bucățică din România va decola împreună cu mine! gândi ea, melancolică. Oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale o înconjurau. –Bagajele acestora? Speranțe și vise! Iar acest lucru era confirmat de conversațiile pe care le purtau. –Ce anume lăsaseră în urmă ? –O țară orfană de tineri părinți, o țară de bătrâni ce nu cunoșteau decât un singur cuvânt – “ dor” și care așteptau pe la porți ca cei plecați să se întoarcă. Instituții de învățământ și sanitare din care personalul necesar fie lipsea, fie era prea puțin numeric și care aveau neapărat nevoie de a fi modernizate. Construcții vechi, care nu mai văzuseră o restructurare poate de decenii întregi. Lipsa unei infrastructuri în ceea ce privea drumurile, podurile și căile ferate. O țară, care altădată avea propria capacitate de producție și posibilitatea de a exporta, acum fusese deja vândută bucată cu bucată veneticilor. Conducerea numea acest fenomen “globalizare” și “alinierea la normele europene”. Din păcate, realitatea era cu totul alta. Pentru toate acestea, cei 5.7 milioane de români, la fel ca și Silvia, au hotărât să se îmbarce la bordul păsărilor de metal și să migreze. Să migreze spre acele locuri pe care statisticile le prezentau ca teritorii sănătoase din punct de vedere economic. Teritorii care aveau nevoie de mână de lucru și care erau gata să ofere salarii avantajoase plus alte beneficii. În care sistemul sanitar inovativ putea salva vieți, în care respectul pentru mediul înconjurător era tratat cu seriozitate și multe alte lucruri ce încurajau să nu fie pierdută o astfel de oportunitate. Dorința Silviei La fel ca și acele milioane de oameni și Silvia avea un vis. Un vis bine ascuns într-unul dintre sertarele inimii. Construcția unui loc pentru copii, în particular pentru micuții cu nevoi speciale din spectrul autist și pentru animăluțele abandonate. Și-l imagina ca pe un colț de rai: o căsuță rustică cu o grădină mare de jur împrejurul acesteia. Exact cum arăta fosta casă a bunicilor, acum un teren părăsit. Dar, chiar aici dorea să construiască un spațiu plin de iubire, în care copiii de toate vârstele să se poată bucura de interacțiunea cu animalele și cu natura. Un spațiu în care aceștia să poată învăța să devină responsabili de mici, să înțeleagă cât de important este să respecte acest dar primit de la Divinitate și că animalele nu sunt jucării. Au și ele un suflet, suferă în aceeași măsură ca oamenii atunci când li se face rău sau sunt bolnave. Ceea ce le distinge însă de rasa umană este iubirea și fidelitatea lor necondiționată, indiferent că sunt cățeluși, pisicuțe, arici, iepurași, pești, cai etc. În același timp, în urma cercetărilor efectuate, Silvia descoperise cât de mult pot ajuta animalele de companie persoanele cu probleme de sănătate fizice sau psihice. Italia – Veni, vidi, vici Și tocmai acesta a fost primul motiv pentru care ea a ales Italia. În primul rând, italienilor nu le este rușine să se afișeze pe stradă, în magazine, restaurante, cu rudele ce au diferite handicapuri. A fost unul dintre lucrurile ce au uimit-o încă de la prima sa vizită în această țară. Aceste persoane nu numai că erau foarte bine protejate de către lege, dar se căutau mereu variante pentru a fi intergrate în societate, în funcție de gradul de handicap pe care îl aveau. De asemenea, în Italia se milita intens și pentru salvarea animalelor de pe stradă, pentru tratarea lor într-un mod diferit, sterilizare, adopții responsabile, dar și pentru crearea de spații unde oamenii și animalele puteau interacționa. Acestea erau considerate membrii familiei, având drepturi egale. Li se permitea intrarea în majoritatea spațiilor publice, atâta timp cât se respectau normele de siguranță și de igienă. Erau aduse chiar în spitale, mai ales în centrele de oncologie pentru a alina durerea pacienților. Iar rezultatele se dovedeau a fi uimitoare. Concept și comportament social ce în România încă nu există! Cel de-al doilea motiv pentru care Silvia alesese Italia era dragostea ei pentru peninsula scăldată de cele șase mări. O străbătuse în lung și în lat, plecând de la plajele salentine cu nisip alb și fierbinte, până la munții înveliți de zăpadă chiar și în anotimpul călduros. Vizitase monumente, muzee, biserici, pentru a înțelege cât mai mult și mai bine cultura acestui popor, de altfel latin, ca și poporul român. Gustase cu plăcerea faimoasele feluri de mâncare și degustase licorile bahice, specifice fiecărei regiuni în parte. În tot acest periplu, fata învățase să admire și să respecte cultura și tradițiile italiene. Tocmai de aceea nu-și pusese nici măcar o clipă problema că nu s-ar putea adapta aici. Doar cunoștea limba și asta o făcea să creadă că îi cunoaște și pe italieni, ca popor. Din păcate, odată ajunsă aici, nu i-a luat mult să vadă și să înțeleagă diferența între a fi turist și a încerca să-ți faci un rost în această țară, chiar și pe o perioadă temporară. A înțeles repede că, dacă nu este necesar, nu trebuie să specifice că este româncă și s-a străduit cât a putut să ascundă accentul specific românesc. Pe de altă parte, Silvia a fost nevoită să dea Cezarului ce este al Cezarului și să recunoască că primii “ambasadori” români
Ce vrei să te faci când vei crește? Mai știți întrebarea: “Ce vrei să te faci când vei crește”? Ei bine, de-a lungul copilăriei, Laura a dat tot felul de răspunsuri. În fața bunicului era jurnalistă, în fața bunicii era prezentatoare Tv, iar în fața rudelor a enumerat atât de multe profesii, până când acestea au renunțat s-o mai întrebe. Anii s-au scurs în bătaia tic-tac-ului mecanic al vechiul ceas de perete pentru ca, într-o bună dimineață, Laura să se trezească femeie. –Și ce vrei să te faci când vei crește? a întrebat retoric fata, strâmbându-se în oglindă în timp ce se îmbrăca. I-ar fi plăcut să practice multe meserii, dar viața… viața asta atât de glumeață i-a îndreptat pașii în cu totul altă direcție. Inițial, pe la 20 și ceva de ani, a fost convinsă că frâiele erau în mâna ei și tare mult s-a mândrit cu puterea liberului arbitru. Lucra în mediul privat, în domeniul Resurselor Umane și interacțiunea cu oamenii era tot ceea ce avea nevoie pentru a funcționa la capacitate maximă. Mereu înconjurată de tot felul de persoane de la care nu numai că avea posibilitatea să asculte sute de povești, dar avea și o mulțime de lucruri de învățat. Meseria ei era o permanentă școală a vieții. Și chiar din acel izvor nesecat de întâmplări își lua seva atunci când se simțea depășită de situație. Până într-o zi, o zi pe care ar fi șters-o cu bucurie din calendar! Dureri, plimbat prin secțiile de urgență ale spitalelor, trei săptămâni în care a auzit atât de multe variante de diagnostice și a luat atât de multe pastile, însă fără rezultat. La final, s-a îndurat destinul și a întâlnit o doctoriță pricepută care a și internat-o pe loc. Nu de alta, dar deja avea febră 39,8 chiar dacă lua două tipuri de antibiotice. Odată cu spitalizarea, a fost convinsă că, după cele șapte zile de internare, totul va reveni pe făgașul normal. Abia aștepta să se reîntoarcă printre oameni, printre CV-uri și ore de muncă ce depășeau cu mult normativa în vigoare. Totuși, așa cum avea să observe și Laura foarte curând, nu numai că viața este pusă pe șotii, dar nici nu dispunem 100% de liber arbitru. Schimbarea la 360 de grade a venit lent, cu multe suișuri și coborâșuri și cu experiențe proprii, nu doar auzite de la candidații săi. Astfel, după ce tic-tac-ul vechiului ceas mecanic a mai bătut de câteva mii de ori, Laura a ales să se pună în slujba pacienților. –Scopul? Protejarea acestora atunci când sunt nevoiți să interacționeze cu mediul sanitar, în special cu spitalele. Faptul că nu era cu totul vindecată a fost exact motivația principală de a se angrena în acest demers. Pentru că, de la acea internare primise drept “amintire” o infecție nosocomială din cauza unei bacterii preluate din spital. Lupta tinerei cu aceasta continua chiar și în acea dimineață. Tocmai de aceea, înainte de a ieși pe ușă, înghiți un pumn serios de pastile. –Măcar dacă ai sta și tu liniștită acolo! i s-a adresat fata, Klebsiellei pneumoniae. –Dacă aș fi stat, așa cum spui tu, liniștită, nu te-ai fi gândit niciodată să fii una dintre persoanele care pot contribui cu adevărat la îmbunătățirea igienei în spitale/clinici prin echipamente de protecție și, mai ales, nu ai fi putut fi atât de aproape de persoanele care au cu adevărat nevoie de schimbări importante în sistemul sanitar. Pentru că nu te duci la spital cu o problemă și să te întorci cu alta în plus! Greșesc? a fost răspunsul sec și întrebarea emfatică a bacteriei. Laura a preferat să nu mai zică nimic. Din păcate, bacteria chiar avea dreptate. Nerespectarea normelor de igienă în mediul sanitar de către personalul medical, pacienți și/sau vizitatori, poate duce la compromiterea sănătății, mai ales atunci când sistemul imunitar este deja slăbit. Toate aceste motive din ultimii ani, au îndemnat-o să facă o reconversie profesională, trecând de la lucrul din mediul privat, la cel public. Totuși, nu oriunde, ci la Direcția de Sănătate Publică. Funcția pe care o ocupa acum îi oferea posibilitatea de a implementa reguli stricte, pe care mai apoi, le controla cu rigoare. Devenise spaima unităților care se aflau sub jurisdicția ei. De la portar și până la directorul spitalului, toți tremurau numai când îi auzeau pașii pe coridoare. Chiar dacă încălțămintea ei era acoperită cu botoși de unică folosință. Managementul face diferența Teoretic, la nivel global, se încearcă în mod continuu dezvoltarea și perfecționarea procedurilor operaționale standard în ceea ce privește domeniul medical. Mai ales, după ce ultima pandemie ne-a arătat cât suntem de vulnerabili. Laura a înțeles imediat că, exact din acest punct, trebuie să pornească pentru a-și defini propria strategie, astfel încât, munca ei să aibă rezultatele scontate. Și nu, nu o ajutau doar statisticile cosmetizate din cadrul ședințelor. În teritoriu, adică în realitate, situația era de cele mai multe ori chiar critică. Plecând de la regulile în vigoare și în urma expertizei din teren, ea și-a creat propriul set de instrucțiuni, modul în care acestea trebuiau aplicate, oferind, de asemenea și soluții viabile. Obiectivul principal: garantarea unui procedeu eficace în ceea ce privea fluxul de lucru în spitale și protecția fiecărei persoane, fie cadru medical, personal de serviciu, vizitator sau pacient. Iar una dintre cele mai slabe verigi de pe lista sa făcea referință la implementarea și menținerea unei igiene optime pentru a combate creșterea riscului de contaminare. Aplicarea măsurilor sanitare și de igienă Pentru a evita răspândirea în cadrul unităților sanitare a agenților patogeni proveniți din exterior, pentru început, Laura a verificat modul în care erau proiectate circuitele de acces, atât în privința materialelor și a deșeurilor medicale, cât și a persoanelor. Scopul acestei măsuri a fost acela de a minimiza riscul de contact și de infectare, mai ales al persoanelor cu un grad de risc mai ridicat. Astfel, a identificat cele mai importante categorii de flux, categorii ce necesitau fiecare o cale separată de acces, dar și consumabile medicale și echipamente de protecție
Noaptea Învierii – Sărbătoarea Luminii Vocile îngerești ale corului vibrau de slavă, amestecându-se cu lumina tremurândă ale candelelor aprinse în toată biserica. Sentimentul de pace pusese stăpânire pe mulțime. “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le.” Iar Maria, românca întoarsă în patrie după câțiva ani buni, a continuat în gând: „Iată vinul, rod al viței și al muncii oamenilor – sângele meu. Hrăniți-vă cu Mine după credință, trăiți în Mine.’’ –Hristos a Înviat! a răsunat vocea preotului în acea atmosferă de sărbătoare. –Adevărat a Înviat! au răspuns într-un glas credincioșii. “(…) Lumină din Lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iară nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut (…); (…) Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat; Și a înviat a treia zi, după Scripturi; Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; Și iarăși va să vină cu slavă, să judece vii și morții, A cărei împărăție nu va avea sfârșit. (…)” Glasul șoptit al bunicii, mama Mariei, l-a impresionat pe Matteo, care nu înțelegea mai nimic din tot acest ritual creștin ortodox. Sărbătorea pentru prima dată Sfintele Paști în România, alături de bunici și de părinți. Și nu doar limba era o barieră ci și toate aceste tradiții care nu se asemănau aproape deloc cu cele cu care el era obișnuit. –Nonna, nonna posso chiederti una cosa? a întrerupt-o Matteo pe bunică din rugăciune. –Șșșt! așteaptă puțin copile și-ți va explica bunica totul. Copilul a început să se legene de pe un picior pe altul, nerăbdător, flancat de cele două femei și de acea atmosferă încărcată de cuvinte pline de slavă ce se ridicau tot mai puternic spre bolta bisericii. Cu puritatea celor 7 anișori a putut simți cum cei din jurul său erau plini de căință, iar ridicarea vocilor întru slava Domnului Iisus Hristos i se păreau mai mult strigăte disperate de ajutor. –Dar oare Fiul Domnului înțelegea ceva din tot acest amestec de vorbe, lacrimi și remușcări? –Oare mami chiar a crescut în această credință? s-a întrebat în inocența lui, Matteo. A rămas uimit încă de când a sosit în casa bunicilor de toate acele pregătiri și tradiții. Acasă, în Italia, mami și tati îi cumpără un ou uriaș de ciocolată, la masa de prânz servesc spaghete cu fructe de mare, iar seara și a doua zi, când se celebrează Pasquetta ies la plimbare prin împrejurimi. Și-a amintit însă că pe masă, găsește întotdeauna o sticlă de vin a cărei culoare îl fascinează mereu: Rose. Misterul și farmecul vinului Rose i-au stârnit mereu curiozitatea, iar simfonia notelor aromatice de trandafir și grapefruit roz îl învăluie, de fiecare dată, inundându-i toate simțurile. Poate de aceea, după ce îl toarnă în pahare, părinții lui îl degustă încet, cu ochii închiși de plăcere, lăsându-se purtați de acest gust rafinat și divin, după cum îl descrie tatăl lui. https://atlantidei.eu/wp-content/uploads/2024/04/Prezentare-vin-rose.mp4 Mami i-a explicat că acea băutură provine din patria ei, de la compania Beciul Domnesc, unul dintre cei mai mari producători de vinuri din România. Căci așa se numește țara mamei: România. O țară faimoasă pentru hectarele cultivate cu viță de vie nobilă, amplasate în renumitele podgorii: Cotești, Odobești, Panciu și Huși. Podgorii care sunt îngrijite cu mândrie de către compania Beciul Domnesc, a cărei istorie este la fel de veche precum cele peste 100.000 de sticle de vin pe care le păstrează în renumita cramă, și, totodată, monument istoric, Monumentul Istoric Beciul Domnesc. Fiind atât de bune, calitatea acestor produse a fost recunoscută de către specialiștii din întreaga lume, astfel vinurile și vinarsurile din portofoliul Beciul Domnesc au câștigat numeroase medalii la competițiile naționale și internaționale. Drept urmare, acest vin, atât de renumit, nu avea cum să lipsească de pe masă în zilele de sărbătoare și nu numai. https://www.youtube.com/watch?v=y7mZDd6fGAw Băiețelul prins în gândurile lui, a realizat târziu că era tras cu putere de mână și împreună cu mulțimea se îndrepta spre ieșire. Nu a mai apucat să întrebe ce se întâmplă sau ce trebuie să facă pentru că nu se mai auzea nimic în acel furnicar de suflete și lumini. Dintr-o dată a observat că erau deja afară și înconjurau mica bisericuță de țară în bătaia toacei și a rugăciunilor rostite de soborul de preoți. Mama și bunica erau lângă el, în schimb nu reușea să vadă unde este tatăl și bunicul. Nici această diviziune nu o cunoștea: femeile cu copii în partea stângă a bisericii, iar bărbații în partea opusă. De ce nu puteau sta laolaltă? Și de ce aici nu existau acele băncuțe de lemn atât de comode ca în Italia ? Întrebările și gândurile îi veneau în fugă, una după cealaltă, dar acum nu era nimeni disponibil pentru a-i oferi răspunsuri. Între timp, procesiunea continua, iar copilul a încercat să țină pasul cu mama și bunica, străduindu-se în același timp, să țină și lumânarea aprinsă. Buna lui l-a atenționat înainte de a intra în biserică, că odată aprinsă, această bucată modelată din ceară, trebuie să rămână așa până ajung acasă. Prins între această responsabilitate și toate aceste noutăți, își dădu târziu seama, că deja se aflau în fața mașinii, toți cinci. Ajunși acasă, au format un șir indian și au străbătut fiecare cameră, pe întuneric, lăsând lumina sfântă a candelelor să pătrundă și să învingă întunericul. Poze preluate de pe site-ul Freepick Vinul – simbol al misiunii de răscumpărare a lui Iisus Hristos –E ora cosa facciamo con queste candele? a întrebat băiețelul, curios. –Măi mamă, i s-a adresat bătrâna fiicei sale, da’ copilul acesta nu poate să grăiască în limba noastră? –Matteo, te rog să vorbești în românește! Ce am discutat noi pe drum? i s-a adresat Maria, fiului său. –Mamaie ce facem cu aceste lumânări acum? a reformulat, de această dată, în limba română, nepotul întrebarea. Cam stâlcit și cu accent străin, dar tot era bine pentru bunica lui. –Ei bine, dragul bunei, lumânările de la Înviere le vom
„Viața este o aventură îndrăzneață sau nimic!” – Keller Helen –Ce ar fi viața fără aventură? –Vă spun eu, ar fi lineară, plată și monotonă! Ghidată de aceste simțăminte și după eliminarea aventurilor de pe plaiurile mioritice, am decis că venise momentul „să-mi extind granițele”. Nevoia de adrenalină, de a mă aventura în necunoscut nu m-a speriat niciodată, dimpotrivă, m-am aruncat mereu cu capul înainte, deschisă oricând la noi provocări. „Live your life to the full!” a fost dintotdeauna îndemnul șoptit de către inima mea! Și da, alegerile mele au fost o consecință a ascultării acesteia. Iar cea mai la îndemână posibilitatea pe care am avut-o, atunci când România a devenit prea mică, a fost Italia. Adevărul este că visam și îmi doream tare mult să vizitez această țară. Doar că eu aveam în minte o idee idilică despre peninsula scăldată de cele șase mări. În plus, drumurile mele păreau că duc acolo. Nu chiar la Roma, după cum este proverbul, dar clar spre Italia. Lucram pentru italieni, iubitul, acum actualul soț, italian… Mai urma afișarea unei cartele uriașe de către Univers, numai să pricep că aceasta era următoarea stradă de urmat. Într-un final, când am înțeles că toate acestea nu erau doar niște coincidențe, m-am îmbarcat către destinația visurilor mele! Teoretic, aveam în bagaje tot ce îmi trebuia: visul, dorința, speranța, nerăbdarea, curiozitatea, vorbitul limbii italiene nu o consideram, pe atunci, o problemă. Practic însă, de cum am aterizat, visele mele s-au spart precum balonașele de săpun și tare mult mi-aș fi dorit să am cu mine un translator instantaneu! În acele momente am înțeles ce eroare am comis: faptul că am trăit cu ideea și senzația că eu cunosc această țară și limba acesteia. Nici într-un caz! Și cu cât am străbătut-o de la sud la nord, regiune cu regiune, am realizat cât sunt de diferiți chiar și între ei. Da, din punct de vedere politic s-au format ca stat în 1861. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont că, Italia, înainte de Unire a fost împărțită în state cu multe culturi, structuri politice și economii diferite. Structurile socio-economice impuse reflectau însă realitatea existentă în Nord – la acea vreme, zonă în proces de industrializare – și nu societatea tradițională și economia agrară a Sudului. Din păcate, nici azi lucrurile nu stau diferit, pentru că, în continuare, fiecare regiune în parte este autonomă și de sine stătătoare din punct de vedere lingvistic, comportamental și al tradițiilor. Considerații generale privitoare la diferențele culturale Inovație în comunicarea internațională: translatorul electronic universal Vasco Translator Acum însă, aspectele de mai sus nu mai reprezintă o problemă pentru cei care călătoresc, indiferent de scopul călătoriei lor. –Desigur, mă veți întreba, de ce? –Răspunsul este unul simplu! –Datorită unui om vizionar, pe nume Maciej Góralski, care a identificat o nevoie reală și tangibilă pe piață de un translator electronic universal. Astfel, în 2008 a luat naștere compania Vasco al cărui scop și sarcină a fost aceea de a sparge barierele lingvistice, facilitând comunicarea pentru persoanele care vorbesc limbi diferite. În acest fel, a fost creat dispozitivul Vasco Translator. Un traducător instant de care mi-aș fi dorit să aflu și eu mai devreme. M-ar fi ajutat să evit o serie întreagă de neînțelegeri, de situații stânjenitoare și uneori penibile/haioase. Dar cum pe atunci nu știam de existența acestuia, vă invit să ne întoarcem la aventurile mele de pe vremea când nu eram încă echipată cu un translator electronic Vasco. https://atlantidei.eu/wp-content/uploads/2024/04/PREZENTARE-GENERALA-COMPANIA-VASCO.mp4 „Să călătorești înseamnă să descoperi că toți se înșală când este vorba despre alte țări” – Aldous Huxley Ei bine, exact în această situație m-am regăsit și eu, după cum v-am povestit mai sus. Prin prisma job-ului soțului, am avut norocul și ocazia să străbat Italia în lung și în lat și, după mutarea mea definitivă aici, să locuim atât în sudul cât și în nordul acestei țări. „Schendi a Beri” O glumă repetată toată vacanța anului 2015 de către un prieten, a făcut ca un an mai târziu aceasta să devină realitate: să ne mutăm la Bari. Pentru că Beri este numele orașului Bari, dar în dialectul pugliez. Am avut multe peripeții aici, fiind nevoită să mă descurc singură, deoarece partenerul meu nu putea lipsi din birou. De la rătăcitul pe străzi în încercarea de a ajunge la locațiile unde aveam de susținut interviuri pentru un job sau la vizitele medicale și până la conversațiile, în dialect, din care nu înțelegeam absolut nimic. De exemplu, îmi amintesc escapadele mele la spălătorie. Locuind inițial într-un hotel, am fost nevoiți să apelăm la aceste servicii. Patronul spălătoriei era indian, deoarece, trebuie să știți că, la Bari, există o mulțime de naționalități: indieni, asiatici, marocani, români etc. Și acest indian simpatic vorbea italo-bareză cu un accent stâlcit din limba lui. Am avut nevoie de două luni să mă înțeleg cu el, mai ales când îmi repeta la nesfârșit cuvântul „assai” – „mult”. Nici până în ziua de azi nu reușesc să îmi dau seama de ce îl folosea atât de des. Probabil se referea că va folosi mult detergent în mașina de spălat. N-am idee! Totuși, din punct de vedere lingvistic, este într-adevăr un cuvânt italian, dar care se folosește cu preponderență în sudul țării. Un alt cuvânt care mi-a dat multe bătăi de cap a fost „mo”. Acesta este un adverb arhaic, folosindu-se, tot la fel, în sud. Înseamnă „acum”, iar în limba italiană literară pentru acesta se folosesc adverbele de timp precum „ora”, „adesso”, „in questo instante”. Când am început să leg amiciții cu colegii din birou, i-am rugat să îmi explice semnificația acestor cuvinte. Le-am reținut, însă, prefer să folosesc italiana oficială. Mai ales acum, când locuim în nordul țării. De asemenea, am fost nevoită și am adoptat aproape inconștient toate sunetele și interjecțiile folosite de către italieni. Cel mai drag însă îmi este „boh”. Acesta, în funcție de situație, poate exprima nesiguranță, incertitudine, necunoaștere și este considerat informal și familiar. În schimb, dacă te afli la birou, în ședințe sau într-un cadru
„Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv.” -Arthur van Schendel Conceptul de “prietenie”, în zilele noastre, a suferit numeroase modificări, de cele mai multe ori pierzându-și adevărata semnificație. Iar cel mai elocvent exemplu îl regăsim pe rețelele sociale la așa numita “listă de prieteni”. Dintr-un număr atât de mare de amici, oare câți dintre ei ne sunt cu adevărat aproape atunci când avem nevoie? Ce știm cu adevărat despre aceștia sau ce știu ei cu adevărat despre noi? Ce se ascunde în spatele fotografiilor în care toți par să fi găsit fericirea și viața perfectă? La toate acestea se gândea Ioana în timp ce privea pozele cu prietenele ei și site-ul celor de la Katz GastroLab, un nou restaurant în București, amplasat într-o zonă excelentă: lângă Parcul Cișmigiu și vis-a-vis de Facultatea de Muzică (Conservator). De câte ori pașii lor, timp de patru ani, nu străbătuseră strada Poiana Narciselor în drum spre parc! Și câte amintiri le legau de această parte a orașului! La final, tocmai amintirile o determinară să aleagă această locație pentru celebrarea importantului eveniment: două decenii de prietenie cu fetele ei! Da, în curând se împlineau 20 de ani de când se cunoscuseră pe scările facultății. 20 de ani în care se petrecuseră atâtea evenimente cu cele șapte adolescente, proaspăt studente, venite din provincie în capitală pentru a studia. Iar Ioana, studenta din trecut și doamna de acum, dorea să sărbătoarească aceste două decenii de tinerețe, simpatie, stimă, respect și atașament reciproc. Visa la o petrecere care să se asemene cu ele, să aibă caracter istoric, pentru că povestea lor era o adevărată istorie și nu doar atât. Ele erau absolvente ale acestei materii. Tocmai de aceea avea nevoie să găsească un loc special, poate o casă interbelică ori un local cultural cu meniu internațional și atmosferă specifică felului lor de a fi. Restaurantul din centrul Bucureștiului – Katz GastroLab întrunea toate cerințele Ioanei. Poate nu fusese doar o coincidență atunci când, întâmplător, a găsit site-ul. https://atlantidei.eu/wp-content/uploads/2024/04/0428-1.mp4 Din păcate, exista un singur impediment: faptul că locuia în diasporă și nu mai venise în București, orașul inimii ei, de câțiva ani. Chiar și așa, avea soluția la îndemână: Maria! Prietena care era la curent și cunoștea toate localurile noi și exclusiviste ale capitalei și care adora să organizeze orice fel de petrecere sau întâlnire. Adevărul era că avea și un talent înnăscut pentru astfel de lucruri și o imaginație debordantă. Astfel, cu ajutorul ei, putea organiza întâlnirea la restaurantul Katz GastroLab și era nerăbdătoare să afle și opinia prietenei sale în privința locației alese. Imediat Ioana luă telefonul și apelă numărul Mariei. În timp ce aștepta ca aceasta să-i răspundă, realiză că legătura lor s-a născut pur și simplu din compatibilitatea sufletelor, fără să existe niciun interes la mijloc. Poate tocmai acesta era motivul rezistenței și duratei prieteniei lor dincolo de spațiu, distanță și timp! Șapte, Doamne, și toate șapte! –Oare cum caractere atât de diferite au reușit să lege o relație atât de puternică și de durabilă? se întreba Ioana, mirată. Numai că, timpul se scurgea, picurându-și secundele pe podea, reamintindu-i de faimosul tablou al lui Dali. Atunci femeia își scutură buclele scăldate în lumina soarelui la zenit, pregătită să se întoarcă în trecut și să individualizeze caracterul fetelor și compatibilitatea acestora cu exclusivistul restaurant din București: Katz GastroLab. Totuși, din nefericire, una dintre ele a fost ridicată la cer cu ceva timp în urmă! Elena! Elena, studenta elegentă, mereu perfectă, cu zâmbetul pe buze, cu vorba ei rârâită care îi adăuga și mai mult șarm și mister. Elena, cea care întorcea capetele colegilor, dar discreția ei era un zid imposibil de escaladat. Însă, numai ele, celelalte șase prietene îi cunoșteau trăirile, temeririle și suferințele. Pentru că da, se suferă mult la 19 ani. Și indiferent că acum nu se mai afla printre ele, în grup, locul ei era de acum în inimile lor. Cu siguranță, Elenei i-ar fi plăcut un restaurant cu concerte live, deoarece ea iubea viața, muzica și buna dispoziție. Petruța! Cu Petruța, după finalizarea facultății, nu se știe cum și de ce, străzile lor s-au intersectat mai rar. Petruța le cucerise nu doar pentru ochii ei senini în care puteai vedea cerul, ci și pentru sârguința cu care studia și capacitatea ei de a reține mulțimea de informații. Indiferent ce se spune, să urmezi Facultatea de Istorie nu este chiar un fleac. Cu toate acestea, la un moment dat, drumul colegei cu ochii de azur, a fost diferit și de cele mai multe ori, mult prea departe de al celorlalte. Indiferent de cele întâmplate, Ioana o avea pe listă. Multe întâmplări și amintiri o legau de studenta conștiincioasă. Locul ideal al Petruței putea fi un local care să aibă un secret attic, deoarece iubea misterul acestor încăperi. Iar un concert jazz care să susțină atmosfera ar fi făcut-o cu adevărat fericită. Ștefania! Ștefania în schimb, era dintotdeauna mediatoarea grupului. Indiferent cât de puternică poate fi o relație de prietenie, există momente în care apar disensiuni și discuții. Iar Ștefania avea darul de a relega punțile între ele. Onestitatea și naivitatea asemănătoare copiilor care cred încă în magie o reprezentau, fiind o componentă esențială în mica lor comunitate. În plus, Ștefania era dintotdeauna partenera ideală de dans a Ioanei. Nu existase petrecere în care cele două să stea departe de ring, lăsându-și corpurile purtate de ritmurile lansate de boxe. Așadar, un concert live în restaurant sau muzica latino i s-ar fi potrivit de minune prietenei dansatoare. Maria! Maria, studenta brunetă, tunsă băiețește, dar cu un trup superb. Inteligentă, vizionară, pragmatică, neliniștită, mereu în întârziere, alintată și nebunatică. Cine însă o cunoștea cu adevărat, putea vedea în spatele acestui comportament fragilitate, nesiguranță și teamă. Însă, alături de celelalte, toate slăbiciunile ei se disipau. Împreună reușeau să fie mai puternice și de invidiat pentru strânsa lor legătură de prietenie. –Care ar fi locul preferat al Mariei? se tot gândea Ioana. Devenise o femeie exuberantă, călătorise mult de la nord la sud
