Blog>Proiect S.I.M.T powered by Mona Șimon

Cu adevărat singur?

Valizele mari au început să fie scoase de prin colțurile lor. Hainele invadează patul uriaș, ocupându-mi tot locul de joacă. Încerc să sabotez toate aceste pregătiri prin tot felul de giumbușlucuri, dar sunt ignorat total! Uneori, chiar dat la o parte! Cu multă dragoste, dar tot sunt scos de prin bagajele ce încep să se umfle ca niște baloane de la circ! Nu am idee ce urmează! Totuși nu văd niciunde obiectele mele de călătorie pregătite! Nu tu rucsacul meu cu care “aselenizez” în noi orașe, nici jucăriile preferate… nimic din ceea ce mi-ar putea confirma că sunt și eu inclus pe lista de plecare! Câteva ore mai târziu, când încă voalul negru al nopții acoperă orașul, Ea s-a trezit! S-a trezit chiar înaintea mea, când eu mă aflam încă pe tărâmul dulce al viselor, între Ei doi! Ca întotdeauna, o urmez prin fiecare cameră în care ea intră și iese grăbită. El încă doarme, chiar dacă la răstimpuri alarma enervantă a telefonului face un zgomot infernal! Întinde leneș mâna și apasă din instinct pe un buton pentru a o opri! Încep să înțeleg că se petrece ceva diferit! Miros cu atenție senzațiile și emoțiile lor, acea grabă nefirească pentru Ei. S-a trezit și El când Ea era deja îmbrăcată. Acum, Ea se uită intens în oglindă și folosește zeci de lucruri a căror funcționalitate nu reușesc să le înțeleg. Toate acele creme și culori o transformă total! De fiecare dată când o privesc așa schimbată, mă uit plin de uimire! Este altă persoană, sofisticată, sigură pe ea, mult mai înaltă, mai impunătoare, o adevărată Regină a Lui! Eu însă o iubesc așa cum este zi de zi, în casă! Cu părul creț și ciufulit, cu ochii pătrunzători, dar plini de dragoste atunci când mă privește. Cu mirosul mâinilor ei, amestecat de parfum dulceag și urme de tutun! Aș recunoaște-o dintr-o mie, indiferent dacă s-ar regăsi într-o mare de oameni! Iar vocea ei… Vocea ei este puternică, autentică, pregătită în orice moment să dea comenzi, dar atunci când îmi vorbește, se transformă total! Este precum un râu ce curge molcom printre stâncile munților, o chemare din depărtări, este delicată și melodioasă precum vântul verii ce mângâie câmpurile colorate! Cuvintele ei de alint sunt multe și diverse și sună suav atunci când le pronunță în limba ei maternă! Nu avem același mod de a ne exprima, dar eu o înțeleg și atunci mă întind leneș și încep să torc într-o pace deplină. Și totuși… ei pleacă! Sunt obișnuit să lipsească de acasă câteva ore, dar după numărul de bagaje care s-au strâns la ușă, cred că ceva îmi scapă! În plus, El a avut grijă să-mi pregătească boluri cu mâncare și apă și să le așeze în fiecare cameră. Eu nu sunt obișnuit să mănânc doar crochețele, iar Ea știe acest lucru. Tocmai mi-a lăsat două pliculețe cu gusturi diferite în două dintre numeroasele castronașe. Pe nepregătite, m-am trezit luat în brațe de amândoi. Mă dezmiardă fiecare cum știe mai bine, iar Ea îmi dă pe frunte cu un ulei cu o mireasmă necunoscută, dar plăcută. Șoptește niște cuvinte, ca un descântec, îmi face trei cruci și mai apoi, pleacă! Acum au închis ușile, aud zgomotul jos la parter și fug repede la geam să-i mai privesc încă o dată. Ea îmi face cu mâna și rostește cuvinte pe care nu le aud, dar inimioara mea mică le simte. Eu îi răspund în limba mea, lovind geamul cu gheruțele… Câteva ore mai târziu! Nu știu cum trece timpul acesta, dar soarele s-a ascuns deja în spatele acoperișurilor vecine! Din nou, întunericul a luat în stăpânire micul orășel în care locuim. Mi-am petrecut întreaga zi într-o continuă așteptare! Nici măcar prietena mea cu care mă joc zilnic prin geam, nu a reușit să mă înveselească! A plecat supărată, dar ea nu înțelege că trec printr-un moment nou și ciudat în același timp. Am mâncat câteva ceva, dar continui să stau de pază pe pervazul ferestrei goale de la stradă. Acolo știu că îi văd de fiecare dată când ajung acasă. Acum însă nimic! Trec mașini din ce în ce mai rar, ceea ce îmi spune că s-a făcut târziu! Televizorul tace și el supărat, iar în casă este o liniște apăsătoare. Rareori, porumbeii de pe acoperiș se mai plimbă în căutarea unui loc confortabil pentru somn. Dar eu n-am somn… – Unde sunt oare mami și tati meu? Sunt micuț încă, dar am călătorit deja în diverse orașe, iar acum sunt convins că unul dintre acestea mi-au răpit părinții! Nu sunt superstițios sau fricos din fire, dar mă încearcă un sentiment ciudat. Un sentiment cu care nu am făcut încă cunoștință… cred că mami îl numește DOR! – Da, îmi este deja dor de Ei, mai ales când văd că afară mijește o primă rază de lumină. Este din nou zi, o nouă zi, dar ei tot nu au venit! Îmi reiau activitățile, asta pentru a determina timpul să treacă mai repede! Mănânc, mă joc, sar peste tot unde nu am voie, dorm, mă trezesc și adorm iar și iar, și în somn simt mângâierile lor! Aud vocea lui tati, jumătate în italiană, jumătate în română, cum mă alintă sau mă ceartă! Uneori pot fi un adevărat diavolaș, dar mami tot îngeraș mă alintă! Mă las cuprins de mâinile iubitoare ca de un drog al iubirii și nu vreau să mă trezească nimeni din acest vis! Îi simt lângă mine, le simt mirosul, căușul pe care mi-l face mami pentru a mă așeza comod. Sunt trezit însă de o voce pe care o aud din îndepărtări! Este vocea Ei, este vocea Lui! Îi simt cum se gândesc la mine și cum apar în visele lui mami cu fiecare noapte care trece! El vrea să pară liniștit, pentru a-i alunga grijile Ei, dar nu-i prea reușește! Părinții mei sunt atât de diferiți, dar în diversitatea lor se completează și se înțeleg! El este o persoană pragmatică, cu reguli și mișcări gândite de

November 21, 2024

Puterea mântuitoare a frumuseții

– Dacă aș încerca să vorbesc despre viața mea, nimeni nu mi-ar da atenție, în schimb, viața ei uimește lumea, chiar dacă ea se află acum pe catafalc! gândi Mendrina, în timp ce-și rotea ochii prin biserica plină. În centrul catedralei, trona, într-adevăr, un catafalc uriaș pe a cărei suprafață se afla așezat un sicriu bogat împodobit cu flori. Capacul acestuia nu era încă pus, astfel încât, toți cei prezenți aveau posibilitatea de a-și prezenta un ultim omagiu. Și Mendrina se afla printre ei, cu un buchet însângerat de garoafe, ofilite de la căldura lumânărilor și a lipsei aerului din acel spațiu. Privind-o, părea o carte ferecată de zeci de lacăte, văzul fiindu-i gol și pierdut! Trupul construit nefiresc o scotea în evidență, fiind doar ținta glumelor batjocoritoare, iar, ca întotdeauna, rămânea aceeași ființă neînsemnată! Cu toate acestea, simțurile ei alergau neobosite de la o persoană la alta, precum un câine ce miroase orice întâlnește în cale până găsește ceea ce caută! Iar Mendrina își găsi, în sfârșit, obiectivul! Își aținti insistent irișii de culoarea cărbunelui pe pleoapele albe ale femeii moarte ca și cum ar fi încercat s-o forțeze să le mai deschidă o dată! Un contrast de non-culori ce pictau într-un fel deosebit imaginea de ansamblu. – Amanda*, spune-mi povestea ta! îi porunci Mendrina în gând. Când gândul fetei fu emis în eter, chipul alb ca neaua al Amandei făcu o grimasă ironică, ca răspuns al poruncii primite! Nu s-a scris în ziarele locale despre această întâmplare! Se pare că erau mult prea atrași de a descoperi picanterii din viața celei plecate, decât să-i analizeze corpul din sicriu. Sau poate era doar o fantezie a Mendrinei! Nimeni n-ar fi putut să spună! Rândul înainta cu dificultate, lumea se împingea, discuta, iar cuvintele lor zburau până-n înaltul sfintei cupole, direct în brațele sfinților și al îngerilor! – A fost o curvă! șoptea un grup de femei. Nimeni nu știe din ce trăia cu adevărat, cert este că mereu casa-i era plină de bărbați de toate vârstele. – Și cu toate acestea, sunteți prezente la căpătâiul ei! remarcă o fetiță roșcată și pistruiată, ce se fâțâia plictisită de pe un picior pe un altul. Femeile, ce se doreau doamne, au tăcut ca la comandă, dar fiecare își continua gândul în intimitatea minții perverse și răutăcioase. – Era o adevărată frumusețe! Un corp ce nu-l poți uita vreodată! Unduirea lui era precum valurile mării atinse de briză! Nu mergea, plutea pe spuma valurilor sau poate era purtată de ființele marine ale mărilor! Ochii ei de peruzea te ademeneau precum sirenele pe Ulise, iar buzele bogate… Oh ce buze! Se închideau cu delicatețe deasupra rădăcinii nasului într-un arc perfect, așteptând doar să guste ambrozia zeilor! aminteau bărbații de pe acolo. – Curvă sau nu, eu tot vreau să aflu misterul acesteia! conchise Mendrina la auzul șoaptelor. Aruncă buchetul deja mort ca și Amanda, o pată sângerie pe un scaun gol. O mai privi o dată, scurt, ca pe un jurământ ce i-l făcu și fugi fără a mai privi în urmă. Alergă pe străzile pustii și șerpuitoare ale cartierului până la casa celei adorate și terfelite în același timp. A scos cu mâinile tremurânde din sân o cheie aurie. Și aceasta era la fel de ciudată ca și stăpâna ei. Mare, grea, cu o lucrătură antică, bogată și nemaivăzută. Cheia intră cu ușurință în broasca ușii de stejar, învârtindu-se cu bucurie deoarece se afla din nou acasă. Mendrina a împins ușa încetișor, făcând loc luminii de afară să pătrundă în ceea ce părea o capelă părăsită de mii de ani. A remarcat pereții ce erau acoperiți de un tapet învechit, pe alocuri chiar dezlipit, ce miroseau a igrasie și mucegai. Trecuseră ani de când nu mai intrase aici. Pașii fetei au înaintat cu prudență pe parchetul de lemn ce se tânguia la fiecare atingere. Un plâns prelung după cea plecată pentru totdeauna. A închis cu grijă ușa grea, rămânând în întunericul acelei locuințe stranii. Așteptă ca privirea să se obișnuiască cu întunericul, până când aceasta se transformă, la propriu, într-una de felină. Atunci a pornit în căutarea acelui ceva ce-l simțea în suflet, dar căruia nu-i cunoștea forma, mărimea, greutatea sau numele. Dar peste tot a găsit doar o sărăcie lucie. Nimic din strălucirea de altădată nu mai era prezent! Părea că suflarea vieții plecase de acolo odată cu Amanda! Mobila decolorată, scaunele pe care nu s-ar fi riscat să se așeze, fotoliile îmbâcsite de praf și pânze de păianjen o analizau pe Mendrina, întrebând-o parcă cum de și-a permis să intre acolo. Dar tânăra nu avea nici cel mai mic gând să dea înapoi. Pe vremea când era doar o copilă, poate chiar mai urâtă ca în prezent, Amanda a știut să se apropie de ea. Cu mult timp în urmă, cea demnă de iubire, o invită în viața ei și o introduse într-o lume magică, în care binele triumfa mereu, dar răul pătrundea de fiecare dată pentru a menține balanța Universului. Era un echilibru milenar pe care acea femeie frumoasă nu doar că îl menținea, dar îl și venera prin tot ceea ce făcea. Nu a înțeles niciodată tâlcul acelor mituri ce i-au umplut copilăria și au determinat-o să viseze… până când… s-a lovit cu putere de zidul vieții. Cruntă a fost acea senzație, dureroasă până-n măduva oaselor, făcându-i inima și trupul să-i sângereze. Și toate acestea s-au întâmplat atunci când Amanda a decis s-o arate lumii. Să-și arate creatura pe care o educase cu grijă, atenție și eleganță, chiar de nu-i aparținea în totalitate. Mendrina își aminti toate acele momente, iar un tremurat puternic îi scutură corpul. Senzația aceea de scârbă amestecată cu o ură de nedescris o simțea din nou cum îi inundă judecata. Messalina*, “regina femeilor ușoare”, așa cum o numeau în secret femeile geloase, ieșea mândră pe stradă cu ea, Mendrina, ce arăta precum Mary Ann Bevan*, dar într-o altă dimensiune și pe un alt teritoriu. Ea, Mendrina, nu era decât întruchiparea bietului zeu Hefaistos*

November 21, 2024

Povestea poveștilor

Povestea ei începe cu mult timp în urmă, când Natura era încă adevărata stăpână peste acest pământ! Ființe magice domneau în armonie printre oameni, contribuind astfel la echilibrul milenar al Universului. În această lume magică, într-o zi de toamnă târzie, cu frunze aurii drept covor al solului fără de margini, se născu ea! O fetiță cu ochi de cleștar, cu pielea de culoarea abanosului și mică cât o nucă. Scâncetele ei, ce anunțau un nou triumf al vieții, scoase din peșteră pe antica vrăjitoare Sibila. Cum auzi acest nou cântec de nou-născut, Sibila deschise Marea Carte a Vieții și a Morții, unde stăteau înscrise cele mai însemnate vrăji și profeții. Colbul zbură în aer în mii de particule argintii la mișcarea greoaie a foilor uriașe ale cărții. Sibila căuta cu înverșunare printre acele pagini ceea ce instinctul îi șoptea constant și neîntrerupt. – Asta este! exclamă ea mulțumită, scărpinându-și negul uriaș din vârful bărbiei. – Cheiro! strigă ea mătura magică. – Scutură pânzele de păianjen de pe tine și praful veacurilor, deoarece a venit vremea noastră! Avem de îndeplinit o misiune importantă! Mătura, înaltă și subțire, se scutură cu putere, transformându-și perii vechi și uscați în unii noi, ce luminau acum cu putere întunericul peșterii. Sibila încălecă dintr-o săritură pe Cheiro, luându-și zborul! Cerul nopții era senin, iar stelele dansau în jurul unei Luni mari și pline, precum chipurile sănătoase ale femeilor din acel regat. Peste câteva ceasuri, vrăjitoarea ajunse în fața unui castel străvechi, aproape la fel de bătrân ca și ea. Străjerii, cum au văzut-o, au înlemnit de groază pentru că trecuseră secole de când ea nu se mai arătase oamenilor. Au lăsat-o să treacă, plecându-și trupurile în semn de respect, cunoscând imediat că aceasta era voia Divinității. – Vreau să văd copila! porunci ea contelui Marchisus. Contele, abia trezit din somnul dulce, o privi printre genele încă lipite de vise. – Sibila?! – Da conte! – Nu vreau să te jignesc, dar cărui fapt datorăm această vizită? – Vă voi spune totul… dar nu apucă să termine de dus la capăt propoziția, deoarece contesa Marchius apăru cu fetița în brațe. – Apropie-te, te rog! o rugă vrăjitoarea pe tânăra femeie. Aceasta se apropie, iar când ajunse lângă bătrână, făcu și ea o plecăciune și i-o dădu în brațe. – O Doamne! rosti Sibila. Este chiar ea, așa cum scrie în Marea Carte a Vieții și a Morții! – Ați botezat-o? întrebă ea, nerăbdătoare. – Nu, nu încă! au răspuns ei. – Abia* se va numi! porunci ființa magică, iar ea este cea mult așteptată! – O prorocire? îngăimă contele Marchius, plin de teamă. Contesa, la auzul acelor cuvinte, smulse din brațele Sibilei copila și fugi cu ea în iatac. – Da conte! O profeție, confirmă bătrâna, o profeție ce va putea aduce din nou liniștea în Țara Gontiei, condusă de Manticore, o fiară cu trup de leu, chip de om și coadă de scorpion. Odată cu venirea lui din burta vulcanului Morion, demonii au pus stăpânire pe acel minunat tărâm. Elfii, spiridușii și zânele au fost luați prizonieri, praful lor magic continuă să fie strâns ca mai apoi să fie transformat în pucioasă. Cu aceasta, Manticore plănuiește să cucerească toate ținuturile și să le dăruiască demonilor săi. – Și Abia cum ar putea opri această forță malefică? se întrebă contele ca pentru sine. Vrăjitoarea auzindu-l, zâmbi și printr-o simplă mișcare a buzelor, opri timpul în loc. În acea liniște perfectă, bebelușa alunecă ușor în mâinile ei. O incantație magică, cântată pe diferite tonuri, transformă micuța într-un corb negru ca tăciunele. – Zboară fata mea, zboară și îndeplinește-ți destinul! îi spuse Sibila, în timp ce îi dădu drumul pe fereastră. Povestea nu ne spune câte luni sau ani Abia a zburat spre tărâmul malefic al lui Manticore. Însă, pe tot parcursul acestei călătorii inițiatice, ea auzea învățăturile înțelepte ale bunei vrăjitoare. Dar totul ar fi fost prea simplu pentru Abia, dacă Adamanta, credincioasa sclavă a Stăpânului Întunericului, nu văzu în lava caldă a vulcanului, acel corb ciudat ce zbura fără odihnă spre Gontia. Fugi în grabă să-și anunțe suveranul despre bănuiala pe care o avea. După un lung zbor, Abia decise să se odihnească pe ramul primitor al unui copac. Era dezorientată deoarece trecuse de vârful vulcanului Morion, iar cunoașterea Sibiliei părea să fi dat greș. Nu exista nici urmă de întuneric sau influență nefastă oricât ar fi străpuns cu privirea împrejurimile. – Un intrus Slăvite Manticore! îl anunță Adamanta. – Perfect! răspunse acesta, transformându-se în câteva clipe într-o frumusețe de bărbat. – Mă duc să-l întâmpin așa cum se cuvine! și își luă zborul, fâlfâind din aripile invizibile. În acest timp, Abia reveni și ea la forma umană și se îndrepta spre castelul din vârful muntelui. Dintr-o dată i se înfățișă în toată splendoarea, un chipeș tânăr. – Bună să vă fie ziua! salută acesta politicos. – Mulțumesc, asemenea! răspunse Abia, mirată și vrăjită de acesta. – Sunteți nouă în acest ținut? continuă el conversația. – Cum se numește acest teritoriu? îi întoarse ea întrebarea. – Ne aflăm în minunata Țară a Gontiei! îi zâmbi el. Iar cu voia ta, aș vrea să mă prezint. Fata încuviință cu o mișcare delicată a capului. – Eu nu sunt altul decât prințul Mandicore! iar după rostirea acestor cuvinte, Abia căzu într-un somn adânc. Visă multe lucruri ciudate, parcă venite din alte dimensiuni. Un dragon uriaș de metal ce scotea fum în timp ce alerga cu viteză pe niște linii de fier paralele. Mulțime multă se regăsea în burta lui, dar oamenii nu păreau speriați și-l numeau cu mândrie, tren. Mai apoi, imaginile s-au schimbat și au început să se amestece cu sfaturile Sibilei și cu propriile gânduri. – Cum ar fi putut să distrugă un prinț atât de chipeș? – Unde era oare dreptatea divină? – Cine era cu adevărat Răul în această poveste? Până la urmă, Sibila fusese cea care înghețase timpul pe tărâmul ei și pe ea o transformase în corb, punând-o să zboare sute de

November 21, 2024

Enigma din spatele justiției

– El este! El este! țipa cât o țineau plămânii, o femeie măruntă cu un chip cadaveric. Se agita în curtea de detenție, lovindu-se sistematic cu mâinile în cap și speriind întreg grupul. – El este! El este! se auzea din ce în ce mai șoptit vocea ei, timp în care paznicii o trăgeau cu forța spre celulă. Nu era alta decât Alfonsina, cea mai temută dintre deținute! Privind-o nu te-ai fi gândit că-n acel corp firav poate zace atâta ură și bestialitate. Celelalte femei rămase în curte, adulmecau aerul precum copoii la vânătoare! Prinse cu mâinile de gratiile reci, străbăteau cu priviri de vultur, împrejurimile. Nu se vedea și nu se auzea nimic! Doar o tristețe și o pustietate sinistră ce plutea în aerul zilei de toamnă. – Adunareaaaaa! strigă o voce în magnetofon! Precum niște oi mânate de un câine nevăzut, grupul îmbrăcat în zeghe, se îndreptă spre culoarul principal al închisorii de maximă securitatea. Era precum un castel, dar nu ascundea între zidurile lui povești cu prințese. Dimpotrivă, dincolo de acele cărămizi sângerii, puteai afla cele mai crunte și violente întâmplări. Spre acest castel de coșmar își îndrepta acum mașina avocatul Brandon Louis! Nu se știe prin ce întâmplare sau prin care simțuri extrasenzoriale, Alfonsina simțise apropierea acestuia. Poate vreun presentiment sau vreo asemănare o determină să-i anticipeze sosirea. Dar el fusese chemat ca avocat din oficiu pentru o altă femeie! Pick-up-ul negru pătrunse pe porțile închisorii! Motorul puternic făcea ca sticla din geamuri să tremure, prevestind parcă destine ce aveau să fie schimbate! De undeva de sus, printre gratii, niște ochi arzători, plini de o foame nefirească, priveau bărbatul ce avea un aer proaspăt, de lume bună! Înalt, cu o musculatură ce nu putea fi ascunsă nici măcar de costumul impecabil, părea ireal în acea dimensiune. Expresia feței era impenetrabilă, dar, în același timp, raze de soare scăpărau din ochi, aducând aminte de valuri calde și plaje însorite! – Este o formă de artă în fiecare om în parte! șopti ca pentru ea, Esmeralda. – Ce spui acolo? o apostrofă colega de celulă. – O nu, nimic! Bolboroseam și eu aiurea! – Ce-o fi văzut oare Alfonsina de s-a speriat atât de tare? continuă discuția cealaltă. – Poate vreo amintire din trecut îi bântuie conștiința! – Probabil ai dreptate, tu ești cea diferită de noi aici! Cum de-ai ajuns în acest loc nu ne putem explica! mărturisi colega. Esmeralda era o femeie ce emana eleganță prin toți porii, chiar și-n simplitatea acelei uniforme. Aparent nu foarte înaltă sau puternică, dar care se impunea prin prezența de spirit, ridicându-se deasupra tuturor, numai după rostirea a câteva cuvinte. Celelalte deținute o respectau tocmai pentru aceste calități. Vedeau în ea un spirit liber! Părea de-a dreptul o prințesă închisă de dragonul cel rău ce-și aștepta salvarea! – Esmeralda De Luca ai un vizitator! se auzi vocea gardianului. Zdrăngănitul mănunchiului de chei grele răsună în liniștea coridorului. – Hai odată că n-am timp să stau după tine! Tânăra păși sfioasă, timp în care se gândea din partea cui era această vizită inopinată! Doar era singură pe lume de când se știa! Împreună cu gardianul, străbătu culoare la fel de reci și neprimitoare. Urcă și coborî scări, simțindu-se precum în labirintul Minotaurului. – Ia loc și așteaptă aici cuminte, *nțeles? Fata confirmă din priviri, în timp ce se așeza pe scăunelul de fier. Rămasă cu gândurile ei, crâmpeie de amintiri încercau să-și facă loc. Imaginile se derulau precum într-un film mut, iar ea, abia acum începea să deslușească câte ceva! – Bună ziua! salută politicos avocatul Brandon. Esmeralda se ridică în picioare, răspunzând la salut. Pentru câteva secunde, cele două perechi de ochi se întâlniră, adâncindu-se unul în sufletul celuilalt. O legătură esențială în astfel de situații. – Sunt avocatul apărării și am fost numit să te reprezint! îngână emoționat bărbatul. – Eu nu știu încă de ce mă aflu aici! răspunse cu sinceritate ea. – Ce ți-au spus în momentul în care ai fost arestată? întrebă el curios. – Că sunt acuzată de omor și m-au aruncat ca pe un sac de cartofi în duba poliției. – N-a încercat nimeni să afle mai multe detalii! continuă el întrebările. – Până acum nimeni nu m-a întrebat nimic! – Mda, înțeleg! – Știi măcar pe cine ai omorât? insistă avocatul. Esmeralda ridică privirea spre tavanul încăperii ca și cum acolo ar fi putut vedea ca pe un ecran de cinema întreaga poveste. – Ai auzit întrebarea mea? – Da, doar că de ceva timp tot îmi vin în minte o serie de imagini, doar că nu reușesc să fac legătura între ele! – Acesta este un bun început și am și o idee! afirmă el entuziasmat. Chiar azi voi solicita psihologului de aici o ședință de hipnoză regresivă. Din acest punct vom constitui apărarea ta, ok? – Cum spune-ți Dvs.! Întinsă pe canapeaua din piele moale, Esmeralda se relaxă complet. Un pendul se învârtea din ce în ce mai tare în fața ei și nu dură mult până când căzu într-un somn adânc! În cameră, alături de psiholog, era prezent și “costumul impecabil”, cum fusese botezat de către deținute. – O nu, te rog, oprește-te! începu să țipe ea și să se voiască neliniștită. – Ce anume vezi? o întrebă bătrânul specialist. – Este el, îi simt răsuflarea de trabuc în față! – Ia mâinile de pe mine! Ajutor, paza! – Îți amintești cine este? Îl cunoști? De ce te aflai acolo? Gemete din ce în ce mai puternice ieșeau din gâtul fetei. – Nu credeți că ar trebui să ne oprim aici? interveni avocatul. – Nu încă! Suntem prea aproape de adevăr! – Vreți sau nu să o scoateți din coșmarul acesta? – Bine, dar fără a o supune la riscuri inutile! aprobă bărbatul. – Esmeralda! o strigă cu glas blând psihologul! Încă puțin și te vei elibera! – Vreau să mă apăr, dar nu găsesc nimic în sala mare a palatului! continuă ea. – O nuuuu! Trupul fără viață

November 21, 2024

Dincolo de aparențe

– O fi Alfonsina? se întrebă ca pentru el, psihologul! Auzul avocatului percepu șoapta psihologului, iar picături reci îi străbătură șira spinării. De cealaltă parte, într-una dintre cele mai infecte celule de detenție, Alfonsina stătea ghemuită pe lespezile vechi de piatră. Își rodea unghiile cu furie, o furie căreia nu știa cum să-i pună capăt! Trecea drept cea mai periculoasă dintre încarcerate, dar oare cineva dorise să-i asculte povestea?! Se întâmplase cu mulți ani în urmă, le pierduse și șirul, atât de îmbătrânită se simțea! Dar pe vremea aceea era una dintre cele mai frumoase mexicane ajunse pe teritoriul american. Felul în care vorbea, corpul cu forme apetisante și mai ales acea privire neagră, pătrunzătoare, cu sprâncene ce conturau și mai bine irișii de culoarea lalelelor negre. Și nu era doar acea frumusețe seducătoare, era și inteligența și felul ei de a fi. Mereu cu zâmbetul pe buze, hărnicia și dorința de a fi utilă, de a supraviețui în țara adoptivă! Toate aceste atu-uri i-au deschis nenumărate uși, “invitând-o” să pătrundă în acea lumea VIP a statului Las Vegas. Din Wynn Resort and Casino, ascensiunea ei “profesională” înaintă cu repeziciune, până când deveni guvernanta tinerilor băieți ai unuia dintre cei mai cunoscuți și importanți consuli. Mângâie cu mâinile sângerânde piatra seculară a închisorii. Închise ochii, amintindu-și de covoarele moi în care picioarele i se “scufundau”, promițându-i un viitor liniștit. Până când, într-o zi, zeița Fortuna, din nu se știe ce motive, a decis că e momentul să plătească pentru asta! O dimineață de vară, ca oricare celelalte! O adiere ușoară intră în cameră, aducând cu ea mirosul nenumăratelor flori din grădină! Îmbrăcată cu o rochie colorată de mătase, Alfonsina se ocupa de treburile ei. Copiii consulului, deja adolescenți, ieșiseră de curând, dar camerele lor arătau ca după o tornadă. Erau simpatici, frumoși și inteligenți, însă de o aroganță și lipsă de respect groaznice! Luau tot ce doreau, fără să ceară acordul nimănui, ca și cum totul li s-ar fi cuvenit și fără a se gândi cât rău puteau să facă! Gândurile acelea îi umpleau mintea Alfonsinei, când, pe neașteptate, se simți prinsă în brațe și împinsă spre unul dintre colțurile întunecate ale încăperii! Atacul fusese atât de neașteptat, încât, abia când ceva necunoscut îi pătrunse în interior, realiză ce se întâmplă! O durere cruntă o făcu să-și frângă corpul și să țipe disperată! Simțea, adânc, în vintre, toate acele mișcări legănate, dar pline de patos, de dorința de a-i lua până și respirația sacadată sau lacrimile amare. Câteva secunde mai târziu, prăbușită în colțul întunecat…. și apoi, mai departe! Alt atac, diferit în mișcări, dar asemănător cu cel dintâi în manifestări! Cel puțin acesta nu dură mult! Întoarse capul și observă cu uimire razele de soare ce scăpărau din ochii unuia dintre ei, aducând aminte de valuri calde și plaje însorite și o privire rece și perversă din cealaltă pereche de ochi! Erau ei, copiii consulului, de care avea grijă de câțiva ani! – Dacă scoți vreun cuvânt, vei fi aruncată în cea mai întunecată temniță de pe fața pământului! amenință fiul cel mare, cel cu privirea de om al cavernelor. – Dar oare ce caută acel animal aici? I-a simțit parfumul de la kilometri depărtare! Nici după atâția ani nu-l schimbase! Întrebările îi dădeau târcoale, dar nu putea descifra misterul! – Alfonsina Cuautli cineva dorește să-ți vorbească! o strigă prin gaura ușii unul dintre gardieni! – Fii atentă, deschid ușa! Fără glume proaste sau reacții violente, ok? Femeia nici nu se obosi să răspundă, știa ce urma! Și avea dreptate, pentru că imediat ce ușa se deschise, un ac era pregătit să-i înțepe brațul! Însă, printr-o mișcare agilă, acul doar trecuse pe lângă ea, oprindu-se în buzunarul căptușit bine al pantalonilor! Se prefăcu cum bine-cunoscutul voal cenușiu i se așterne pe ochi, mergând ca o somnambulă după gardian. Aceeași cameră de vizită, același scăunel, o aștepta și pe ea! Iar în fața ei nimeni altul decât avocatul Brandon Louis! – Ce mai faci Alfonsina? o întrebă el cu o voce ce încerca să ascundă indiferența. – Se comportă bine cu tine aici? continuă el monologul. – Ce treabă ai cu Esmeralda De Luca? întrebă ea, scrâșnind din dinți. – Credeam că ți-ai primit porția pe ziua de azi și vei fi o fată cuminte! Cuminte ca atunci….se apropie, șoptindu-i suav la ureche… Vulturul din ea își întinse ghearele spre el! Te voi omorî cu sânge rece, oricum nu mai am nimic de pierdut, dar nu-ți voi permite să-i faci rău acelei ființe nevinovate! – Și cum o să faci asta? întrebă el, râzând malefic și împingând-o cu silă, înapoi. – Cine te va crede? Nu te-a crezut nimeni, nici măcar atunci când fratele meu a murit! – Tu l-ai omorât, criminalule! – Eu?! Ha ha ha! Cum mi-aș fi putut omorî fratele și tatăl și să fiu încă în libertate?! – Cain este numele tău, monstru cu chip de înger! Brandon o privi cu mirare! – Ai o imaginație bogată! adăugă el! – Am o propunere pentru tine! adăugă tânărul după câteva clipe. Puse dosarul de piele pe masă, îl deschise încet, cu emfază, și-i întinse o bucată de hârtie oficială! – Vreau să semnezi această declarație! Prin ea recunoști nu numai că mi-ai ucis fratele, dar și tatăl, din cauza geloziei ce ți-o provoca Esmeralda. – În definitiv, toată vila știa că te culcai cu toți trei, iar mama era nevoită să închidă ochii! – Mă culcam cu toți trei?! Poate vrei să spui că eram abuzată de voi! – Iar mama ta, Dumnezeu s-o odihnească, a plecat cu acest secret pentru a nu dezonora numele familiei! Ea era singura care știa adevărul! Numai ea m-ar fi putut salva, dacă ar mai fi trăit! încheie ea. – Să nu îndrăznești să rostești numele mamei mele! porunci Brandon. Într-o fracțiune de secundă, Alfonsina rupse foaia și cu aceeași viteză, înfipse în jugulara băiatului sticla ochelarilor de soare, lăsați neglijent pe masă! Sângele țâșni cu repeziciune, împroșcând pereții și podeaua!

November 21, 2024

Ro-Setau – Poarta Drumurilor

Caravana se opri atunci când Amon-Ra își coborî razele precum o floare, dincolo de dunele deșertului. Oaza, apărută dintre nisipuri era o binecuvântare pentru călătorii și cămilele obosite de atâta mers! Era timpul pentru popasul de noapte, deoarece Sokar, zeul întunericului și al descompunerii, își făcea deja simțită prezența! Omar, singurul copil din caravană, era nerăbdător să asculte poveștile meddah-ului*. Bătrânul se așeză în jurul focului, alături de ceilalți, începând să molfăie cu poftă la budinca de griș sau așa-numita Layali. Nimeni nu cunoștea vârsta lui, dar părea să fie acolo mereu, de la începutul lumii! Înțelepciunea sa era renumită în tot Damascul, iar Omar era fascinat de prezența lui. Atunci când erau plecați luni întregi pentru a face comerț, meddah-ul Abdullah era cel care transforma aceste călătorii în adevărate aventuri. – Înțelepte Abdullah ce ne vei povesti în această seară? întrebă micul Omar, plin de curiozitate. – Povești cu cadâne ce își mișcă șerpește corpul, precum cobrele la auzul melodiei fachirului! propuse un bărbat rotofei, dar cu ochii sclipind de poftă numai la gândul acelor dansuri lascive. – Ba nu! afirmă un tinerel cu mustața și barba abia ivite. Legende despre măreții noștri zei, din Regatul Vechi! propuse acesta. Abdullah își termină în tihnă de mâncat budinca, ascultând dorințele fiecăruia. – Dragii mei, în această seară vom lăsa cadânele și dansul lor, zeii să-și îndeplinească misiunile, iar eu vă voi povesti despre un tărâm magic. Un tărâm ce va dăinui în istoria neamului nostru de acum și până când Inpu* ne va ghida spiritele în lumea lui Osiris, zeul vieții de apoi. Adunarea căscă ochii, unii dintre ei lăsând bucatele din mâini, aprinzându-și narghileaua, pregătiți să asculte. – După cum știți, începu meddah-ul, Orientul Mijlocul a fost dintotdeauna leagănul civilizației omenirii. Iar aici, printre zecile de teritorii, unul s-a ridicat și a strălucit cu ajutorul marelui zeu Ra. – Bătrânii povesteau că înainte de Allah, Al-Sham sau Levant, adică Siria de azi, era o zonă minunat de bogată și plină de cultură. Pictată în culori calde de către zei, traiul aici era o adevărată binecuvântare! Oriunde îți aruncai privirea sau te purtau pașii, vedeai femei înveșmântate în cele mai frumoase rochii, caravane ce pluteau peste nisipurile fierbinți ale deșertului, înțelepți gata să te învețe cele mai ascunse secrete antice. Aici, cu mult-mult timp în urmă, a apărut pentru prima dată agricultura și creșterea vitelor. Civilizația noastră a fost una dintre cele mai vechi de pe acest pământ, precedată doar de civilizația mesopotamiană. Damasc, orașul nostru atât de iubit, a fost locuit continuu, fiind chiar și sediul Califatului Omeiad și capitala provincială a Sultanatului Mameluc din Egipt. – Ce doresc să vă spun însă este un singur lucru, pe care vi-l las ca moștenire pentru a-l transmite din generație în generație. – Țara noastră este “Cornul Abundenței“, o țară cu câmpuri fertile, deșerturi și munți înalți. Aici zeii au ales să-și construiască regatul și să ne conducă cu chibzuință. – Orice se va întâmpla, deoarece sunt multe populații ce trăiesc pe acest teritoriu, să nu uitați niciodată că această țară vă aparține, s-o iubiți și s-o protejați ca pe propria voastră familie! O tăcere adâncă se lăsă peste cele 30 de suflete… Sunetele asurzitoare ale bombelor ce cădeau peste Damasc se auzeau în toate cele patru puncte cardinale. Măreția de altădată a acestui oraș era acum spartă în mii și mii de bucăți. Bătrânul Omar stătea, ca în fiecare zi, pe marginea patului, privind prin ferestrele uriașe ale casei sale. Cu pipa moștenită de la bunicul său, răspândea un fum ce aducea cu mirosul de tămâie și mosc. Dulce precum viața sa de altădată, dar puternic și pătrunzător, precum amoniacul, dar care menținea echilibrul psihic al bărbatului. În timp ce fumul se ridica în rotocoale spre tavanul îngălbenit de vreme, Omar se gândea la semnificația fumatului unei pipe. – Ce contrast între popoare! gândea el. Pentru indieni era un adevărat ritual, pe care îl denumeau „Pipa păcii”, pe când, pentru el însemna doar granița dintre trecut și prezent. Melodiile duioase orientale ce răsunau la vechiul gramofon, prindeau aripi, încercând să acopere zgomotele dezastrului, a strigătelor de durere și al morții. Soarele verii strălucea încă cu putere, când un obuz, căzut de undeva din cer, lovi în plin casa bătrânului. Pereții se zguduiră din temelii, ramele ferestrelor atârnau neputincioase, bucăți de ziduri amestecate cu piese de mobilier întregeau haosul acestei imagini. În schimb, Omar era tot acolo! Asurzit de explozie, cu sângele picurându-i din urechi și nas, continua să rămână nemișcat pe patul cel mare și alb, învelit în brocart. – Omar este timpul! șopti de nicăieri un glas gros, dar totuși milos. Bărbatul întoarse ușor capul, ca din reflex, spre colțul unde se deschidea o gaură plină de lumină nefirească. În acea firidă, reuși să deslușească capul de șacal al zeului Inpu ce-și întindea sceptrul cu cârlig pentru a prinde sufletul lui Omar. – Meddah-ul Abdullah a avut, așadar, dreptate! Zeii vor veni mereu după noi, până când faimoasa recoltă a Damascului se va fi terminat! Odată cu aceste cuvinte, spiritul lui ieși ușor din corpul ce-i fusese gazdă atâția ani! – Mulțumesc Omar pentru viața pe care mi-ai dăruit-o! glăsui acesta și se agăță de sceptrul lui Inpu, plecând spre Ro-Setau – Poarta Drumurilor eterne! Surse și legendă: meddah-ului* – cuvânt în limba arabă ce înseamnă povestitor Inpu – numele egiptean al zeului Anubis imagine preluată de pe site-ul SYRIA-CONFLICT-CARS informații despre Siria preluată de pe Wikipedia – Siria informații despre zeul Anubis informații despre zeul Osiris informații despre zeul Sokar Ficțiune scrisă în urma provocării lansate de către proiectul S.I.M.T. gândit și gestionat de către Mona Șimon! Provocarea cu numărul 4!

November 21, 2024

News & Article

Category: Blog>Proiect S.I.M.T powered by Mona Șimon

Link-uri utile