Glia strămoșească: Când calc pământul gliei…

Am fost provocată să ies din zona de confort și să scriu o poezie patriotică.

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să ies din registrul meu, iar subiectul ales mi-a dat ceva bătăi de cap.

Aveam în minte doar câteva cuvinte, precum glie, limbă strămoșească, patrie, neam, ciocârlie și câteva imagini cu munții Carpați, cu Marea Neagră și Dunărea.

În jurul acestora am încercat să conturez versurile, respectând cerințele provocării.

În plus, am descoperit, cu dezamăgire, că România pentru mine este reprezentată decât de cei dragi și am ajuns un om fără țară.

Un hoinar ai cărui pași îl poartă prin lume și atât!

„Și-mi las în urmă pașii de hoinar,

Ce drumuri-n lung și lat au străbătut,

Cu amintiri zâmbind din buzunar,

Sunt gata iar s-o iau de la început!”

(compoziție proprie – fragment)

Dar la final, am descoperit plăcerea de a mă juca cu cuvintele, lăsându-le pe ele să se aleagă, să se contopească firesc sau nefiresc, cu sens sau fără și să dea naștere unei poezii.

Voi ce părere aveți?

Se întrevede măcar o umbră de patriotism în versurile de mai jos?

Glia strămoșească

Când calc pământul gliei, îi pot simți durerea,

Doar cântul Ciocârliei îi mai redă puterea,

Și pașii mi-i îndreaptă pe culmi de munți semețe,

Și urc din treaptă-n treaptă pe cărărui răzlețe.

*

De sus aud doar vântul

Ce-mi trece printre plete,

Cum își doinește cântul

În versuri incomplete.

*

Și-apoi cobor agale,

Spre marea-ntunecată,

Și-n visuri abisale

Mă las amestecată.

*

Căci eu sunt fiica mării

Și-a Dunării fecioară,

Sunt un copil al țării

Ce a fost odinioară!

*

Dar roata se va întoarce

Căci nu-i deloc pătrată,

Și pânza se va țese

Din nou ca altădată!

*

Când calc pământul gliei

Îi pot simți durerea,

Și cântul ciocârliei

Ne va reda vederea!

Surse:

• imagine copertă: site Unsplash

Pe aceeași temă, mai puteți citi și:

• Răbufnire
• Te uiți în calendar cum timpul trece
• Pandemia
• În luptă cu singurătatea
• Ani de pribegie
• O vară dragă, unde pleci?