Învață-mă Doamne să fac voia Ta! se auzea in liniștea nopții rugămintea unui om.
Îndrumă-mă Doamne pe drumul pe care l-am ocolit de fiecare data! murmura acesta cu lacrimi ce-i brăzdau obrajii.
Învață-mă Doamne să fiu recunoscător pentru tot ceea ce mi-ai oferit!
Cu mâinile împreunate, privea pereții albi și reci în căutarea chipului Lui!
Până în acea zi, nu se gândise niciodată că el, păcătosul, se erijase în rolul de stăpân lansând mereu comenzi Domnului.
Dimpotrivă, se simțise mereu îndreptățit s-o facă… Și nici măcar în clipele în care Dumnezeu îi făcea pe plac, nu se oprise niciodată să mulțumească!
Iar acum … acum se simțea singur, cu durerea în trup și-n inimă înfingându-se precum zeci de pumnale!
Flash-uri din viață, acopereau deseori albul pereților. O planșă imensă pe care se derulau frânturi dintr-o existență umană!
Pentru că da, se dovedise Pământean, dar fără a fi OM!
Nu-și cunoștea nici măcar trupul ce-i purta sufletul în această existență!
Nu avusese niciodată curajul sau curiozitatea să încerce cheile ce stăteau acum ruginite în fața lui.
Totuși Timpul nu era pierdut!
Mai era o singură cale… aceea de a se opri din a cere. Acesta Nu era un drept!
De a se cerceta pe sine cu bunătate și înțelepciune pentru că Trecutul nu îl mai putea schimba… Putea însă să schițeze Viitorul, începând chiar de acum, din Prezent! Putea pleca în căutarea bucăților de suflet împrăștiate sau ascunse prin cine știe ce unghere…
Cu mâinile încrucișate, încetase să mai ceară!
Își dorea multe, dar realizase că nu acesta era calea, nu aceasta era metoda…
Nu știa însă, cum trebuie să procedeze, cum să renunțe la felul lui egoist de a fi, la acel rol pe care-l ocupa pe nedrept!
Se crezuse stăpân, dar nu era decât un simplu muritor!
Minutele se scurgeau lent, lacrimile se urcaseră pe obraji…
Învață-mă Doamne să fac voia Ta!
Învață-mă Doamne să fiu recunoscător pentru tot ceea ce mi-ai oferit!
Cuvintele nu mai erau rostite, izvorau din acea inimă împietrită, încercând să se ridice către Cer!