Și vântu-și urlă surd durerea,
Își urlă neputința în văzduh,
Trecut-au ani de când pierdu puterea
El, al cerului grandios duh!
*
Își plimbă printre nori furia,
Ca pe o trenă lungă o trage după el,
Pierzându-și echilibrul
Găsește nebunia
În imensitatea vechiului castel!
*
El, prinț al cerului albastru,
Un tânăr zbuciumat și neînfricat,
O frumusețe aparte ca un astru
Cândva iubit, slăvit și adulat.
*
Dar lumea-i schimbătoare și naivă,
Își schimbă zeii fără remușcări,
Credința-i pentru ei doar relativă,
Un zeu cu altul după împrejurări.
*
Zephir privește către această lume
Născută din voința zeilor,
O lume mare, dar fără un renume,
Oricând supusă transformărilor.
*
Și urlă încă odată atât de tare
De tremură în jur întregul cer,
Pământul i se înclină la picioare
Și totul se transformă în eter!
